Alvaro Siza Vieira s-a născut în 1933 la Matosinhos, un orăşel de lîngă Porto, în nordul Portugaliei. A studiat la Facultatea de Arhitectură a Universităţii din Porto, ajungînd să-şi deschidă propriul atelier în 1954. Porto a rămas oraşul său de suflet, aici continuînd să lucreze şi să trăiască pînă în prezent. Începînd cu 1966, predă la aceeaşi universitate pe care a absolvit-o, fiind de asemenea profesor-invitat la Harvard, la Universitatea Politehnică din Lausanne şi la Universitatea Los Andes din Bogota. În 1992 primeşte cea mai înaltă distincţie din domeniul arhitecturii, Premiul Pritzker. Deşi se defineşte pe sine drept funcţionalist, admiţînd că problematica funcţiunilor stă la baza dezvoltării oricărui proiect arhitectural, Alvaro Siza este de părere că arhitectura începe atunci cînd reuşeşti să te eliberezi de constrîngerea funcţiunilor. Aceasta este şi semnificaţia pe care o acordă libertăţii de expresie, noţiune care nu ar trebui să conţină nici un gest gratuit, ea fiind înţeleasă drept o depăşire a limitelor existente. Ideile marilor proiecte se nasc în timp, iar clădirile valoroase sînt pentru Siza acelea care nu sfîrşesc niciodată a fi interpretate. Considerată de unii critici drept minimalistă, datorită geometriei simple, de alţii drept expresionistă, la un nivel mai profund, al structurilor formale, arhitectura lui Alvaro Siza se situează în continuitatea mişcării moderniste (caracterizată prin înlăturarea ornamentelor, a detaliilor inutile, privilegierea formelor simple şi a caracterului funcţional). Totuşi, Alvaro Siza respinge aşa-numitele limbaje pre-definite, considerînd că arhitectura ar trebui să fie un răspuns la o problemă existentă. Deşi operele sale se remarcă printr-o anumită coerenţă stilistică, aceasta nu se bazează pe repetiţia unor elemente, ci se hrăneşte din resorturile ce stau la baza actului de creaţie: dorinţa de a integra