Hannah Arendt Originile totalitarismului Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu Ediţia a II-a Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, 642 p. Cît de actual mai poate fi un volum publicat în urmă cu mai bine de o jumătate de deceniu, în atenţia căruia se află un fenomen politic decedat, la rîndul lui, în cursul acestor cincizeci de ani? Multiplele trimiteri la volumul Hannei Arendt, Originile totalitarismului, sau chiar recenta reeditare a traducerii româneşti la Editura Humanitas în 2006, după epuizarea traducerii publicate în 1994, nu ar trebui să inducă în eroare. Interesul manifestat de generaţiile care au fost victimele totalitarismului, indiferent de coloratura politică a acestuia, nu trebuie confundat cu valoarea operelor ce se ocupă de acest aspect. Actualitatea unei opere nu depinde atît de complexitatea argumentului, cît de perenitatea acestuia. Nu logica lui Platon îl face nemuritor, ci faptul că metafora peşterii ca ilustrare a unor probleme cu care se confruntă generaţii după generaţii e nemuritoare. În bună parte, acesta este şi motivul pentru care volumul Hannei Arendt rămîne actual, în ciuda faptului că el era fie depăşit, fie chiar eronat, la însăşi data apariţiei primei ediţii a tomului, în anul 1951. Dacă se poate spera că totalitarismul ca sistem politic a dispărut pentru totdeauna (din Europa, cel puţin), motivele care împing indivizi aparent apolitici să îşi caute identitatea în rîndurile „gloatei“ şi/sau să funcţioneze ca instrumente docile la ordine, a căror natură morală este ignorată, continuă să fie un pericol pentru societăţi şi generaţii prezente şi viitoare. Cunosc destui „liberali fanatici“ dispuşi să acţioneze în consecinţă, percepînd alteritatea, aşa cum arăta recent Adrian-Paul Iliescu într-o scrisoare deschisă adresată unuia dintre ei şi publicată în paginile Observatorului cultural, ca pe o simplă alegere între o boală venerică