Dragă domnule, Urmăresc de multă vreme schimbul epistolar, nu foarte asiduu, pe care îl ai cu părintele dumitale şi pe care el, cu multă îndreptăţire, îl face public prin intermediul revistei Dilema. Din scrisorile acestea, mai ales din cele care îţi sînt adresate, înţeleg că sîntem cam de-o vîrstă şi că avem lecturi apropiate. Or, îmi place să cred că lecturile ne apropie mai mult decît ne despart idiosincraziile, ideologiile sau lipsa lor. Îndrăznesc, aşadar, să-ţi scriu, deşi nu ne cunoaştem. Tot din misivele schimbate cu tatăl dumitale am înţeles că eşti o persoană intransigentă şi cu convingeripe care nu eziţi să le afirmi răspicat, indiferent la daunele pe care le-ar putea produce. Nu pot decît să îţi admir încăpăţînarea de a nu face compromisuri şi rigoarea argumentaţiei reci. Sînt calităţi rare. Le aveam şi eu cîndva, dar n-aş spune că azi mă bîntuie nostalgia după vremea aceea. Îmi amintesc, de exemplu, că, pe la începutul anilor ’90, am stat de vorbă cu un domn la care ţineam mult, un om de vîrsta şi experienţa tatălui dumitale, ca să nu mai vorbesc despre convingeri, pe care l-am întrebat direct, fără menajamente – unde să încapă loc de menajamente în chestiuni de ideologie? –„Cum a fost posibil? Indiferent cît de sincer aţi crezut voi, au murit oameni. Ştiaţi. Cum aţi acceptat?“. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, în orice caz, nu ceva atît de clar şi răspicat cum mi-aş fi dorit: era o perioadă în care inteligenţa mea justiţiară nu accepta nuanţele, griul nu exista pentru mine. Ştiam că l-am făcut să sufere, dar ce contează un pic de suferinţă pe lîngă toată dreptatea care, nu mă îndoiam, era de partea mea. A fost ultima oară cînd ne-am văzut. A murit în 2003, departe de ţară. Oare dacă îţi spun că sper că mi-a iertat superbia, ai să mă înţelegi sau ai să-mi condamni lipsa de vigoare? Am avut nenumărate asemenea discuţii şi cutatăl meu. Întrebarea „Cu