Avem parte de veşti bune. S-a lansat pe piaţă ultimul album Nick Cave & The Bad Seeds. Nu, nici de data asta Nick Cave & The Bad Seeds nu ne-au livrat un album vesel sau măcar puţintel mai tonic. Dacă alţi supravieţuitori ai goth-punk-ului s-au dat peste cap şi au îmbrăcat veşminte noi, ca de exemplu Joy Division, sau şi-au descoperit părţi mai însorite (vezi The Cure), Nick Cave, de vreo 30 de ani, de cînd a debutat cu The Birthday Party, o ţine pe-a lui. Ingredientele de bază ale muzicii sale au rămas aceleaşi: angoasă, alienare şi erotism morbid. La fel stau lucrurile şi cu ultimul său album, Dig!!! Lazarus Dig!!!. Avem de-a face cu un produs muzical care te prinde cu adevărat de-abia la a doua ascultare, cînd, fără să-ţi dai seama, te simţi descoperit şi permeabil. Prima piesă, ce dă şi titlul LP-ului, îţi spune din capul locului cum stau lucrurile: nu e loc pentru speranţă. Lazăr sau Larry, după cum îl numeşte autorul, se trezeşte înviat împotriva voinţei sale. Versiunea oficială a învierii lui Lazăr este întoarsă pe dos. Lazăr nu e un personaj mîntuit, ci mai degrabă un mort în viaţă, astfel că tot ceea ce-i rămîne de făcut este să-şi sape din nou mormîntul. Mesajul este furnizat obsesiv şi nervos printr-un refren ce se încăpăţînează să te biciuie cu regularitate. Alte piese aduc în scenă un erotism cîntat cînd furios, cînd potolit-melancolic. În Lie down (and be my girl), nevoia erotică intră sub specia urgenţei şi a imediatului: „It’s a matter of some urgency/ O, darling can’t you see, I can’t hold back the tide/ Lie down here and be my girl“. La fel de agresive sînt şi melodiile Midnight man şi Today’s lesson, unde rock’n roll-ul este împănat cu o atmosferă onirică şi descătuşări orgiastice. Textura muzicală şi ritmul reuşesc să ridice şi să susţină toată explozia aceasta psihedelică. Halucinantă (sau halucinogenă?) se dovedeşte a fi şi piesa The ni