Într-un bistro foarte frecventat din Paris lucra cu ani în urmă un tunisian cam nebun. Că avea un fix sau că o făcea pe ţicnitul, ştiind că asta aducea clienţi şi înzestra localul cu o legendă, nu mai conta. Fapt era că i se dusese vorba şi că amicul care m-a invitat la o bere m-a prevenit: o s-o bem la tunisianul nebun.

Într-un bistro foarte frecventat din Paris lucra cu ani în urmă un tunisian cam nebun. Că avea un fix sau că o făcea pe ţicnitul, ştiind că asta aducea clienţi şi înzestra localul cu o legendă, nu mai conta. Fapt era că i se dusese vorba şi că amicul care m-a invitat la o bere m-a prevenit: o s-o bem la tunisianul nebun.

Omul servea pe terasă şi veghea ca mesele să fie tot timpul aliniate. Cînd stricai alinierea, aşezîndu-te relaxat la una din mesele lui sau părăsind în grabă bistroul, făcea urît. Striga în urma ta în dialect, te ameninţa cu mîna ridicată şi o realinia demonstrativ, prevenindu-i pe cei din jur să nu se joace cu răbdarea sa. Nu numai mesele le alinia tunisianul, ci şi paharele. Te pîndea şi dacă observa că împingi paharul într-o parte ţi-l potrivea imediat, faţă-n faţă cu al partenerului. Cînd nu zbiera la clienţi, trecea suveran printre mese şi, unde i se părea lui că era ceva în neregulă, se lăsa în genunchi şi verifica toate alinierile. Chiar şi pe clienţi îi muta, cu scaun cu tot, ca să alcătuiască şiruri drepte. Datorită faimei de care se bucura nebunul, mulţi veneau doar ca să participe la spectacol. Să se distreze pe seama canadienilor şi a yankeilor care, de regulă, suportau contrariaţi, dar disciplinat, corecţiile chelnerului. E în firea americanilor să nu-şi poată imagina şi reversul unei situaţii. Se uitau gravi şi complexaţi unii la alţii, în vreme ce tunisianul le alinia farfuriile şi îi învăţa ca pe copiii de grădiniţă să nu mute din mijlocul mesei sarea şi piperul.

La unii, c