Mă refer la romanul lui Bruce Benderson, apărut la Editura Trei, în colecţia „Eroscop“, şi intitulat nu foarte fericit Românul. O autobiografie erotică. Autorul, scriitor american, gay, se îndrăgosteşte de un tînăr român, prostituat, pe care-l cunoaşte la Budapesta. Story-ul ar începe cam aşa: pe vremea cînd în România homosexualitatea era interzisă prin lege, Bruce îşi trăieşte, unilateral, de fapt îşi construieşte povestea de dragoste cu tînărul român. Vine în România sumbră a perioadei tranziţiei şi îşi trăieşte „exilul sexual voluntar“ pînă la capăt. Pînă cînd reuşeşte să treacă dincolo de suprafaţa sumbră a societăţii în adîncurile istoriei, pînă în inima identităţii românului. Scris în plan dublu, romanul se construieşte urmărind două fire paralele: cel real şi cel livresc. Umblînd prin realitatea României în tranziţie (prin Bucureştiul murdar şi ameninţător, printre cîinii vagabonzi şi aurolaci), Benderson, închis în camerele sufocante, citeşte mult literatură şi istorie, şi caută pînă descoperă „o ţară mitică“, „un popor cu o istorie pastorală“ – „românii trăiesc într-o halucinaţie“. Bruce înghite tot ce-i pică în mînă, dar mai cu seamă îl interesează poveştile de alcov ale familiei regale, poveştile despre Carol şi regina Maria, despre Elena Lupescu, amanta, despre amoruri la curte, trădări, poveşti refulate, scandaluri sociale. Pe de altă parte, îl descoperă pe Brâncuşi, apoi citeşte mult Panait Istrati şi romane legate de povestea lui. Şi prin aceste filtre îşi analizează iubirea, care, literar, rămîne la nivelul unei simple obsesii a autorului, cu ceva biografie în ea, un fel de iubire gay soft. Şi o carte care se citeşte repede şi uşor şi care se încheagă în cele din urmă. O carte a lui, pentru el. Ceea ce m-a frapat însă extrem de mult este faptul că romanul reia faimoasa, arhicunoscuta şi arhicomentata temă a străinului care călătoreşte, desc