Unul dintre putinele bloguri pe care le citesc aproape in fiecare zi este http://gramo.ro. Desi face parte din elita blogosferei romanesti, daca ne raportam macar la numarul de vizitatori unici pe zi, Gramo este putin diferit fata de ceilalti bloggeri romani cu notorietate, pentru ca scrie inspirat, prietenos, nu practica yellow web-journalism si, din cand in cand, pune probleme precum cea care da titlul acestui articol. O problema ce pare relativ simplu de rezolvat, dar care, de fapt, este foarte dificila. Daca am trece foarte repede in revista o istorie a cunoasterii, am vedea ca astazi, gratie idealurilor democratice si internetului, ne aflam intr-o epoca privilegiata. Poate prima epoca in care accesul la informatie nu numai ca este gratuit si se face, teoretic, fara niciun fel de discriminare, dar una in care dobandirea a cat mai multe cunostinte din domenii cat mai variate este obligatorie (desi, din pacate, nu si suficienta) pentru toti cei care viseaza sa acceada la un statut social superior. Cu toate acestea, intrebarea din titlu ramane: este cunoasterea un bun public sau unul privat?
Pe blog, Gramo argumenteaza ca, de exemplu, daca pe unele tehnologii (si servicii, as adauga eu) este normal sa dam bani, cunoasterea care a stat la baza crearii lor ar trebui sa fie gratuita si accesibila tuturor, precum sunt teoremele si demonstratiile matematice. Problema este ca, in prezent, aproape nimeni nu mai inventeaza nimic de capul lui, iar marile companii au asa-numiti head hunteri care, dupa cum le spune numele, "vaneaza" si angajeaza creierele de pe piata. Transnationalele investesc zeci de milioane de euro, vreme de cativa ani, in planul de dezvoltare al unei anumite tehnologii. In baza carui considerent etic am putea cere acestor companii sa faca publice toate informatiile care duc la produsul final? Anterior si chiar posterior aparitiei acestuia pe pia
