Cotidianul suburban, dezolant, sordid este fundalul şi climatul multor versuri ale tinerilor poeţi de azi, "milenarişti". După cum observa un critic atent şi exigent al actualităţii literare ca Alex. Goldiş, lirica acestora a preluat o funcţie socială ce era marcată, uzual, de proză, nuanţând astfel componenta expresionistă dominantă. Aş adăuga că direcţia criticii sociale şi sensul mai profund al amărăciunii existenţiale fluctuează, nu numai de la un autor la altul, dar chiar în interiorul aceluiaşi discurs, cu accente deopotrivă anticomuniste şi anticonsumeriste. Violenţa de atitudine şi limbaj la adresa activiştilor, securiştilor, cenzorilor anterevoluţionari se împleteşte (mai apăsat la Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu, mai adânc la Ruxandra Novac) cu penalizarea capitalismului sălbatic, a îmbogăţiţilor ridicaţi pe cadavre şi - inevitabil - a societăţii indiferente la fragedele ei valori...
În acest cadru generaţionist al fracturilor şi convulsiilor, Ion Maria vine cu o notă personală şi o perspectivă complet diferită. Povestiri din cartierul de Est, al patrulea volum, deja, al unui poet care a debutat editorial în 2002, surprinde în primul rând prin lirismul blând, serafic, extras "alchimic" din ordurile marginii de lume românească. Acolo unde eul gesticulant, retoric, sarcastic al fracturiştilor înfloreşte în jubilaţia imprecaţiei şi expectoraţiei, eul retractil, sfios şi cuminte al bietului intelectual aflat sub vremi se apleacă asupra gunoaielor ce-i sufocă viaţa, cu credinţa că va găsi aici "cel mai frumos poem al lumii": "poate că printre multele/ hârtii/ de la tomberoanele/ de gunoi/ din faţa blocului meu/ este scris/ şi cel mai frumos/ poem al lumii/ dar cine să-l citească?/ pisicile sau câinii/ ce caută mâncare/ prin gunoaie/ gândacii care/ abia au învăţat/ să citească de la furnici/ numai Dumnezeu/ ştie acest poem/ dar poate că/ nici lui/ nu-i mai
