Ce caută, într-o istorie esenţială a literaturii române, acest autor care aproape nu a scris literatură? Kogălniceanu e un caz excepţional. Prin întreaga sa activitate - culturală, politică, ştiinţifică, diplomatică - el a atins mereu literatura, a utilizat-o ca argument şi a influenţat-o. Fără să fi fost în primul rînd scriitor, s-a slujit intens de arta verbului. Nu putem gîndi paşoptismul în absenţa lui Kogălniceanu.
Vocaţia primordială a tînărului Mihail a fost cea de om de societate şi de om politic. A încercat să devină om de ştiinţă, adică istoric, a încercat apoi să devină prozator, însă nu încape îndoială că fibra politică a fiinţei lui a vibrat cea dintîi şi a rămas cea mai sonoră. Posedînd asemenea vocaţie, Kogălniceanu s-a implicat în toate evenimentele importante ale secolului. Născut în epocă fanariotă (1817, la Iaşi), el a filtrat prin propria-i viziune evenimentele majore ale veacului al XIX-lea; în primii săi ani de viaţă, contemporan cu reziduurile fanariote, a trăit pasional tranziţia spre modernitate studiind în străinătate, luptînd pentru idealurile liberalismului; participant proeminent la Revoluţia de la 1848, la exilul post-revoluţionar, s-a angrenat trup şi suflet în luptele pentru Unire; artizan al Unirii şi al României moderne, parcurge - ca personaj de prim-plan - domnia lui Carol I şi îşi încheie viaţa apoteotic, în plină belle époque; în acel moment, la vîrsta de 74 de ani, Kogălniceanu putea spune liniştit că nimic din ceea ce făcuse specificul secolului romantic nu-i rămăsese străin.
Tînărul fiu al bogatului vornic Ilie Kogălniceanu se dovedise de o precocitate uluitoare chiar şi pentru epoca romantică. La 17 ani, posedînd deja franceza, greaca, latina şi puţină germană, se avîntă în Europa, începe să citească în ritm infernal, dar şi să scrie, deoarece enorma corespondenţă trimisă din Franţa şi Germania (între 1834 şi
