Nu scriu noaptea. Excepţiile, însă, fac parte din joc. E tîrziu, e trecut de miezul nopţii, plouă, iarăşi, torenţial. Cu tunete şi fulgere. Şi în Lear e furtună. Şi în sufletul meu. Poate şi de asta mă grăbesc să îmi mărturisesc reîntîlnirea majoră şi tulburătoare cu lumea lui Shakespeare, cu interpretarea lui de, poate, cei mai mari, mai profunzi şi pătimaşi regizori la ora asta. Vreau să-mi mărturisesc emoţia unor seri de teatru extraordinar. Emoţia de a privi voluptatea detaliilor, inepuizabila imaginaţie şi plăcere ce însoţesc un spectacol sau altul din cele pe care le-am văzut. Emoţia, în cele din urmă, să constat că în săli au fost tineri, mulţi tineri - puţini, vai, din spaţiul teatrului - care au stat cocoţaţi la propriu sau pe jos, pur şi simplu, ore, ca să vadă actorii lui Dodin, Nekrosius, Brook, Donnellan... Întîmplarea - dacă admitem că ea există - fericită pentru mine face ca, de-a lungul anilor, în momente diferite ale creaţiei lor, în etape diferite ale devenirii mele, să-i cunosc pe aceşti artişti, să reuşesc să decodez ceva din universul lor şi dincolo de ce se vede pe scenă. Deşi, la drept vorbind, acolo este tot. Mintea lor, neliniştea, geniul, visul, abandonul, disperarea, spaima, bucuria, generozitatea.
Festivalul Shakespeare înseamnă Emil Boroghină. Ce vreau să spun cu asta? Nu trebuie să-l iubeşti. Nu trebuie să vezi la fel nici teatrul, nici politica, nici oamenii. Nici nimic. Trebuie să ai doar onestitatea să recunoşti că, dacă el nu ar fi, restul nu s-ar povesti. Mai înainte de orice într-un festival stă selecţia. Bună sau proastă, asta este altă discuţie. Selecţia asigură evenimentul, materia lui primă, ea face prilejul entuziasmelor, comentariilor, polemicilor, revelaţiilor, înjurăturilor. Sau, ca la români, plătitul poliţelor şi prilejul loviturilor sub centură. Vorbesc şi din propria-mi experienţă. Ce a făcut Boroghină? Din 1994,
