In anul 2007, Grupul Editorial ART propune iar cititorul dispune de Marin Sorescu, Trei dinţi din faţă, roman, ediţie necenzurată, cu o prefaţă de Sorina Sorescu. Nota editorului precizează că s-au adăugat "Cele mai consistente fragmente". A nu cenzura nu echivalează cu a de-cenzura. Romanului i se interzice varianta finală. Cenzura continuă, de voie, de nevoie.

După fuga sau alungarea Ceauşeştilor, a scris Sorescu, am ieşit din al doilea război mondial. Se spune că pe frontul real unii soldaţi îşi împuşcau degetul mâinii cu care trăgeau. În comunism, scriitorul făcea ceva similar cu propria conştiinţă. (Auto)cenzura nu este un fel de (auto)mutilare? Schilodirea literaturii este în comunism un fenomen organic. Ea se petrecea cam aşa cum se spune că anumiţi etnici rup membrele odraslelor şi le silesc să cerşească. Scriitorii lucrau, stimulându-se într-un mod simulant, într-un regim de (auto)cenzură. Toate intenţiile actului artistic tindeau să o ia razna ori erau măcar substanţial deturnate: a autorului, a textului, a cititorului. Regimul politic era supra-autor: unul colectiv, anonim; deşi numele unor funcţionari editoriali (cu feţe multiple de oportunişti sau mai rare de disidenţi şi opozanţi) din acel sistem mai pot fi recunoscute. Aparatul regimul deţinea monopolul revizuirilor ideologice, cu nefaste urmări estetice. Vom cunoaşte şi scriitori toleraţi ideologico-estetic? Cât a fost cenzurat autorul Moromeţilor, I, după ce primise o mare încredere "politică" şi literară? A fost un alt prozator de succes - care s-a destăinut în esenţă şi detaliu privitor la relaţia volumelor sale cu cenzura comunistă - un romancier, singurul (după o manşetă publicitară pe un roman al său publicat în SUA), anticomunist sub comunism?

La lectura acestei noi variante - post-auctorială -, nu e foarte simplu de recunoscut măsura în care devine sau rămâne M. Sorescu autorul rom