In ultimele zile Bucurestiul a avut, sub raport teatral, alura de mare capitala: intalnindu-se pe strada, oamenii din bransa se salutau nu cu "Buna ziua" ori "Ce mai faci?", ci, din fuga, cu "Ma duc la Dodin" ori "Ai fost la Brook?". Cam asa se intampla, de pilda, si la Paris. Acolo, cotidian si fara legatura cu anotimpul; aici, o data la doi-trei ani, primavara sau toamna. Dar un inceput trebuie sa existe in toate, asa incat, privind jumatatea plina a paharului, sa ne gandim cu drag la cei carora le datoram acum "alinierea": William Shakespeare si festivalul sau.

Adica, mai bine zis, al fundatiei craiovene ce-i poarta numele si - indiscutabil - al lui Emil Boroghina, presedintele acesteia si fost director al Teatrului National "Marin Sorescu" din Craiova, caruia ii apartine ideea reuniunii si, in cea mai mare masura, realizarea ei. "Dedat" la evenimente culturale de anvergura de pe vremea cand ansamblul craiovean batea lumea cu montarile lui Silviu Purcarete, Boroghina a avut ambitia nobila de a "dota" cu asa ceva si capitala banilor (medievali), alegerea "patronului" dovedindu-se inspirata din mai multe puncte de vedere: mai intai, Shakespeare este, pentru orice teatru, din orice tara (implicit, pentru orice regizor), un fel de proba obligatorie, ceea ce va asigura oricand reuniunii materia prima necesara - si inca prelucrata in forme dintre cele mai diverse si la un nivel calitativ ridicat; apoi, opera uimitorului autor britanic functioneaza ca un magnet pentru toate tipurile de public, ceea ce va asigura intotdeauna festivalului atat auditoriu, cat si audienta; in fine, in Romania nu mai fiinteaza nicio alta reuniune cu acest profil. si astfel, de la editie la editie, cand bienal, cand trienal, Festivalul International Shakespeare a crescut si s-a consolidat, ajungand, iata, sa se si "exporte": de doua sau trei editii, gratie unui parteneriat intr