De la unu, înainte de a aţipi, se derulează în capul meu: Curiozitatea a ucis pisica întocmai ca la cinema, - Curiosity killed the cat - vorbă care s-a prins nu ştiu cum de mine...
Pare un film. Sau un policier. în stil britanic. în orice caz, tipic englezesc. Franţujii n-au asemenea formulări; au altele.
Dar cine s-o fi spus?...
Stau şi mă gândesc. Nu-mi aduc aminte. S-a făcut aproape trei, - încă îmi şoptesc: Curiosity killed the cat...
Insomnia se anunţă rebelă.
Mă dau jos din pat şi încep să măsor odaia. Ca scriitorul acela român de la începutul secolului trecut, care era un mare admirator al lui Napoleon şi care avea, la capătul patului, un portret al împăratului.
Stingând lumina, să adoarmă, el se gândise la Bonaparte, - "Ai fost mare, dar, oricât de mare, tot ţi-ai găsit naşu,... te-a bătut generalu ăla... cum îi zice... na, c-am uitat... cum îl chema, domnule?..."
Şi începuse să se perpelească...
Aprinsese lumina, iarăşi, privindu-l pe Napoleon de sub tricornul său, zâmbind enigmatic...
Mă rog, aşa şi-a petrecut eroul toată noaptea, încercând să afle numele celui care îl învinsese, - de Waterloo îşi amintise, pe la cinci dimineaţa, - dar de ducele Wellington, nu.
Până ce, a doua zi, sculându-se şi întrebând pe toată lumea, care credea că înnebunise, se întâlni nas în nas cu Simionaş, tânărul profesor de istorie.
Arăta slab, jigărit, neras, căzut în boală, - Simionaş îl întrebase ce are, s-a îmbolnăvit? - el spusese că da, că nu dormise din cauza lui Napoleon, - şi aşa aflase, de la Simionaş, tărăşenia.
Povestea este veche, de almanah. Numele scriitorului nu-l ştiu, ci l-am relatat, am pus de la mine, - aşa ca să fiu înţeles.
Dar partea reală şi adevărată este că nu ştiam cine spusese întâia dată Curiozitatea a ucis pisica; dacă era un autor, şi nu o zicere din ac
