Subversivitatea, ca atitudine politică încorporată în text, nu este o invenţie a perioadei comuniste. Ea există dacă nu de la începuturile literaturii, atunci din momentul în care o putere instituţionalizată (religioasă, militară sau politică) a încercat să-şi subordoneze literatura. Notorii sunt cazurile moderne sau mai apropiate de modernitate. De pildă, Beaumarchais în Nunta lui Figaro este suspectat, în 1784, că îşi bate joc de orice autoritate, pentru că ironizează nobilimea, când aduce în scenă afirmaţia că principalul efort al unui nobil e să se nască. Replica e considerată un atentat la bunele moravuri ale epocii, iar regele recomandă şefului poliţiei, după prima reprezentare a piesei, să-l închidă pe autor. Înainte cu câţiva ani de Revoluţia franceză, principala acuză adusă scriitorului e că îşi ia o prea mare libertate de opinie, subminând autoritatea politică nu doar a unei clase, ci chiar a statului (prin ordinea socială pe care o reprezintă), pus în pericol prin incitarea la revoluţie. Exemplele de acest fel din literatura franceză pot fi înmulţite cu alte cazuri de conflict, prelungite în dezbateri publice, procese sau condamnări, din perioada clasică până în realism şi naturalism, de la Moliere, Voltaire, Doamna de Stahl, Hugo, până la Flaubert şi Zola. Subversivitatea politică se complică, se prelungeşte sau se combină cu subversivitatea religioasă şi subversivitatea morală. Disocierile nu sunt greu de făcut. Doamna Bovary şi Florile răului ajung la tribunal în acelaşi an, 1857, pentru sfidarea moravurilor din vremea lor. Acuzele opiniei publice pentru libertăţile de gândire a destinului femeii din Tess d´Urberville şi din Jude neştiutul îl determină pe Thomas Hardy să renunţe la a mai scrie roman. La noi, de atentat la bunele moravuri au fost acuzaţi: primul, B. P. Hasdeu, pentru Duduca Mamuca, iar în perioada interbelică Mircea Eliade, Geo Bogza şi