Nu cu multă vreme în urmă, Al. Cistelecan îmi reproşa, nu că nu citesc exegeza cărţilor de poezie despre care scriu, ci că mă comport ca şi cum aşa ar sta lucrurile, adică o ignor cu bună ştiinţă. Nu am de gînd să-l contrazic, dar măcar de părerile lui voi ţine seama, într-un fel sau altul, în rîndurile ce urmează.

Mă întreb, deci, care ar fi modalitatea potrivită de abordare a acestei cărţi*, mai ales că nu e apărută (atît de) recent: una academică, cu toată bibliografia citită şi cu fişele pe masă, una aşa-zis candidă, sau o soluţie de compromis între cele două?

Şi voi începe cu (încă) o serie de întrebări: De ce poem, cînd e vorba de poeme (alese)? Şi cu ce sens vechi? Termenul e totdeauna relativ, totdeauna văzut dinspre acum. Care se situează în istoria personală, sau într-una ce depăşeşte individul? Ori într-una în care cele două se întîlnesc?

Dedicaţia autorului, prin omul vechi care se consideră, ar sugera această ultimă interpretare. Cumva în răspăr cu idolatria noului, considerat îndeobşte de la sine înţeles ca superior, poetul îşi afirmă nu caracterul vetust, ci încrederea într-o ordine eternă a lumii, sustrasă temporalului. Coperta lui Onisim Colta merge către aceeaşi idee - o carte îngroşîndu-se din ce în ce, dar ale cărei pagini, bănuim, cuprind acelaşi lucru - cartea tinde să devină Cartea.

Citîndu-l pe Cistelecan, care mă citează pe mine şi aşa mai departe, putem vedea la Vasile Dan metafizica fragedă, diafană (cîteva cuvinte-cheie: străveziu, senină, (văile) dulci); cu toate acestea, are vreun sens enumerarea figurilor recurente, identificarea temelor, topoilor etc.?

Unitatea de ton este evidentă: dacă poemele n-ar purta, în josul paginii, menţiunea volumului de unde provin, ele ar putea fi considerate ca aparţinînd unei aceleaşi perioade de creaţie. La fel, solemnitatea zicerii - poetul simte nevoia să se îmbrace d