Nu e doar un complex. E Complexul insusi, cel care le inghite, le cuprinde pe toate. Incepe cu intunericul. Urmeaza foamea, stapinul absolut al României cam de prin 80. Continua cu gerul in care-ti duci copilul sa stea la coada la trei pui, ca daca nu vine si ala micu’ iei doar doi (“o sa-ngheţe, mama”, “lasa ca-l tii în brate si–i iei şi pufoaica”). Ce urmeaza, insa, e iadul insusi, pentru ca e inca prezent. Asta e greutatea Complexului, faptul ca nu se raporteaza la ce-a fost înainte de ’89 cu ochii închisi la acumul de aici.
Avem un spectacol cu doi supravietuitori, din sapte: pionierul cu snur de comandant de grupa, Georgica (Razvan Oprea) si securistul (Mihai Calota). Restul de cinci se duc fie în moarte (Tatal - Ioan Andrei Ionescu, Bunica – Raluca Zamfirescu, Mircica – Eduard Adam), fie la manastire (mama lui Mircica- Carmen Ungureanu), fie în uitare absoluta si, evident, indusa (mama lui Georgica – Diana Dumbrava).
Se vorbeste despre societatea romaneasca dinainte si de după 89. Ce ni se arata acum este o taietura radicala şi deloc fardata prin locul si timpul in care, inca, traim. Piese de teatru despre comunism si tinichelele pe care ni le-a atirnat de coada mai avem. Nici unul, insa, de intensitatea si de dramatismul celui de acum. Propunerea Mihaelei Michailov – autoarea si a Alexandrei Badea - regizoarea (si nu poti pune greutatea cea mare intr-o parte sau cealalta a balantei, iti dai seama ca e aceeasi masura) socheaza prin sinceritate. Asa simtim noi, la noi acasa, asa vorbim cu prietenii nostri cei mai buni. Suntem noi, între noi, asta ni se explica inclusiv prin spatiul construit deschis, cu patru laturi de pe care spectatorul poate vedea un unghi sau altul al desfasurarii complexelor de tot felul pe care le germineaza si le alimenteaza Romania. Decor a la Dogville, excelent gasit de Liliana Cenean.
Singurul lucru ne
