Un nou tic verbal, de ceva timp încoace, s-a ivit şi prosperă pe micile ecrane: "ei bine". Rar mai auzi relatare sau comentariu în care expresia amintită să nu apară măcar o dată, iar adesea chiar de două-trei ori: "Pe drumul naţional cutare s-a produs un grav accident de circulaţie. Ei bine, poliţia rutieră..."; "Un incendiu de mari proporţii a izbucnit în comuna x. Ei bine, pompierii..."; "Un profesor de matematică de la liceul y a intrat la ore în stare de ebrietate. Ei bine, directorul şcolii..." ş.a.m.d. Exemplele, evident, sînt reproduse cu aproximaţie, frecvenţa lor neverosimilă nelăsîndu-ţi nici timp să respiri. Unul totuşi mi s-a întipărit perfect în memorie, ca un fel de record al genului. O orchestră simfonică din SUA a concertat în Coreea de Nord, intonînd la început imnurile celor două ţări. Comentatoarea evenimentului ne-a anunţat la momentul potrivit: "Ei bine, imnul naţional al Statelor Unite!" Şi dacă, în exemplele anterioare, o vagă nuanţă adversativă motiva cît de cît expresia, ultimul nu mai posedă nicio justificare, atestînd exclusiv forţa copleşitoare a clişeului. De la micul ecran se contaminează treptat şi oamenii scrisului; am adunat deja într-o mapă cîteva zeci de tăieturi din presă: "Ei bine, strîngerea mea de inimă...", "Ei bine, diferenţa e că soţia preşedintelui..."; "Ei bine, o campanie pentru uninominal..." etc., etc. Ei bine, eu unul nu mai suport! M-am decis aşadar să ader şi eu la noua modă verbală, cu intenţia de a-i înmulţi partizanii şi de a-i grăbi astfel decesul. Căci orice modă moare atunci cînd devine unanimă. Voi purcede la treabă chiar în momentul de faţă.

Aflu dintr-un articol recent că, pentru cititorul de filozofie, "ritualul la care participă e curat religios: un ighemonicon tainic ale cărui subînţelesuri provoacă un veritabil fior de presimţire" (s.m.). Ei bine, ighemonikcon înseamnă "demnitate în port şi atitud