Până la douăzeci şi cinci de ani, nu ţin minte să fi băut cafea. Pare de necrezut astăzi, când copiii de liceu merg la automatul de cafea aşa cum mergeam noi la ţâşnitoarea cu apă din curtea şcolii. N-am avut, de altfel, pe nimeni în familie care să bea cafea. Sau, atunci când se bea, era pe post de medicament: mama descoperise că singurul lucru care îi liniştea frecventele crize de fiere era cafeaua. N-a început să bea, sistematic, decât pe la cincizeci de ani. Tata nu bea nici în ziua de azi. Oh, nu pentru c-ar fi ditamai puritanul sau obsedatul de sănătate. Pur şi simplu, nu i se potriveşte tihna contemplativă a "sorbirii" cafelei. În viaţa lui, totul s-a desfăşurat şi continuă să se desfăşoare în viteză. La rându-mi, în nesfârşitele escapade din liceu, preferam cafelei vodca (poloneză ori rusească), băută, ce-i drept, din căni de cafea, pentru a înşela vigilenţa eventualilor "spioni" din şcoală.
Funcţiona, în mica şi închistata lume în care am crescut, prejudecata că respectivul lichid e prin definiţie primejdios, că provoacă un lung lanţ de boli: de la cele de stomac şi pancreas, la cele de inimă şi ficat. Oricum, suna mai onorabil decât celălalt mare tabu al familiei, conform căruia numai femeile leneşe au timp să mănânce seminţe (de floarea soarelui sau dovleac). Am început să beau cafea într-un moment în care mă cam moleşeam în ceasurile după-amiezii şi trăgeam, îngreunat, spre somn. Nu beam, însă, "nechezol" (faimosul amestec de năut şi ovăz prăjit - în componenţa căruia găseai uneori bucăţele de pâine sau praf de cărămidă!) - ci un produs la fel de odios: aşa-numitul "ness", o hidrocarbură cu gust mai degrabă acru, pe care-l înfrângeam punând câteva linguriţe pline de zahăr. De bine, de rău, "ness"-ul mă ţinea în fotoliu şi, cu eforturi supraomeneşti, mă ajuta chiar să ajung la masa de scris.
Când îmi voi scrie memoriile, odiseea procurării ac
