Ultima generatie de poeti a avansat semnificativ in receptarea critica si publica, obtinand, prin unii dintre reprezentantii ei, o notorietate nu numai locala. Marius Ianus, Dan Sociu, Claudiu Komartin si alti autori tineri sunt activi in revistele culturale si pe net, iau si dau interviuri, intra in polemici; fac si desfac poezia autohtona, cu o ravna ce nu trece neobservata.
Bucurestii literari sunt un mediu propice pentru asemenea autopropulsari (pe deplin meritate in cazurile de fata), fiindca, orice s-ar zice, soarele afirmarii personale tot din Capitala rasare.
Exista insa pe langa aceste vedete metropolitane o serie lirica intru totul competitiva artistic: poeti care, traind in provincie, isi asuma cu o anumita voluptate masochista marginalitatea, incapatanandu-se sa fie "doar" poeti. Constantin Acosmei si Marin Malaicu-Hondrari, Dan Coman ori Stefan Manasia fac parte din acest lot risipit pe intinderea provinciilor romanesti si inchegat cu dificultate intr-o imagine critica unitara. De fapt, ei nici n-ar trebui varati cu tot dinadinsul intr-un standard poetic, intr-un format convenabil care sa-i institutionalizeze si sa-i faca buni la export. Cel care e "doar" poet se simte bine in hainele lui de zi si de noapte. Nu vrea sa fie nici importat, nici exportat, nici copiat, dar nici copiator al esteticilor la moda. Obsesia lui este sa fie, pur si simplu, nu sa figureze.
Din Cartea micilor invazii, volumul nou al lui Stefan Manasia (Editura Cartea Romaneasca), se poate vedea cum amplasamentul e transformat intr-un crez literar si un program cu adresa polemica. "Scrie despre margin(al)i, dinspre margine", noteaza poetul despre el insusi, pe una dintre clapetele plachetei, selectand pe cealalta un citat din scrisul unui alt tanar provincial de calibru, de data aceasta critic: Radu Vancu.
Manasia incearca acum o desprindere de Amazonul d
