Marin Mincu e un fascinat al metodei. Acum, cînd structuralismul se află la spartul tîrgului, cînd şi alte formaţii metodologice bat în retragere, cînd pînă şi un Tzvetan Todorov şi-a relaxat, cum făcuse, la un moment dat, şi Roland Barthes, severele exigenţe iniţiale, d-sa mizează totul pe cartea acesteia. Poezia românească din secolul abia încheiat, căreia îi dedică o voluminoasă panoramă, nu pare a-l atrage în sine, ci ca un pretext pentru a propune un eşafodaj teoretic, inspirat de textua­liştii francezi şi semioticienii italieni ( referinţe anglo-saxone nu se ivesc), însă, nu încape vorbă, cu un fior orgolios de proprie excepţională împlinire. Să fie în cauză, aşa cum arătam altădată, un procedeu reflex al domesticirii impulsului polemic, o zăgăzuire a umorilor aprinse, meridionale, ce-l specifică pe critic? Ori pur şi simplu o altă cale de manifestare a aceleiaşi dispoziţii polemice care-şi alcătuieşte o maşinărie atît de complicată încît speră a-şi intimida adversarii? Care adversari nu sunt defel neglijabili, nefiind decît criticii de odinioară şi din prezent ce au crezut de cuviinţă a aborda creaţiile literare prin intermediul emoţiei estetice, de la E. Lovi­nescu şi G. Călinescu la N. Manolescu şi la noi, ceilalţi... nemetodologi. Toţi aceştia, descinzînd în sens larg din principiile esteticii lui Benedetto Croce, ca şi dintr-o linie a criticii franceze ce a culminat cu "identificarea" lui Georges Poulet, i se par "depăşiţi", bieţi "impresionişti" loviţi de caducitate, întrucît n-au înţeles a adera la expiatoarea interpretare a lirismului ca "act semiozic", ca "practică semnificantă". Un rictus de profund dispreţ scolastic se aşterne pe figura lui Marin Mincu. Cum mai e cu putinţă, pare a se mira fără încetare d-sa, ca, ocupîndu-te de poezie, să nu repudiezi sentimentul, să nu dai la o parte metafizica, să nu înlături tot cortegiul stilistic ce-i interesa p