Un prieten mi-a lăsat casa lui de la ţară ca să-mi scriu articolele în linişte două săptămîni. Ai tot ce-ţi trebuie în frigider, mi-a zis el, baia e ca la Bucureşti, iar dacă închizi telefonul e ca şi cum ai fi un naufragiat norocos pe o insulă pustie. Să tot scrii, chiar şi romane! La despărţire, proprietarul casei m-a prevenit că vecina de peste drum e cam obraznică. Ca toate femeile de pe aici, a adăugat. Bărbaţii se duc după lucru la oraş şi muierile-s stătute.
Un prieten mi-a lăsat casa lui de la ţară ca să-mi scriu articolele în linişte două săptămîni. Ai tot ce-ţi trebuie în frigider, mi-a zis el, baia e ca la Bucureşti, iar dacă închizi telefonul e ca şi cum ai fi un naufragiat norocos pe o insulă pustie. Să tot scrii, chiar şi romane! La despărţire, proprietarul casei m-a prevenit că vecina de peste drum e cam obraznică. Ca toate femeile de pe aici, a adăugat. Bărbaţii se duc după lucru la oraş şi muierile-s stătute.
Petrecusem aici, în urmă cu o lună, sîmbăta şi duminica împreună cu primarul, popa şi medicul veterinar, lăudînd liniştea din satele de la munte. Oamenii se simţiseră datori să-mi dea cheile casei, ca să-mi fac damblaua. Să încerc să mă deprind şi cu liniştea. La mine, la Obor, le spusesem, e de groază. Tramvaie, maşini, metroul care face să tremure candelabrul, picamerele, care sparg tot timpul asfaltul. Nici nu mai ştiu dacă aş putea lucra fără toate astea. Preotul a fost categoric: Fiule te obişnuieşti şi cu răul, nu-ţi mai trebuie nimic. Sîntem oameni în toată firea şi pot să mă spovedesc şi eu vouă. Mă duc uneori şi trag clopotele aşa, degeaba, să mişc niţel aerul. E o linişte pe la noi de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap.
Preotul avea dreptate. Mi-am pus maşina de scris pe genunchi, adîncit în fotoliul de lîngă fereastră, dar cum aceasta dădea în grădina unde nu mişca nimic l-am mutat lîngă geamur
