Iubirea nu are varsta. Ii ducem dorul toata viata, pana in ultima zi

"Semeni vant, culegi furtuna"

Am 53 de ani, am divortat si nu mai am nimic. Nu ma am decat pe mine si cea mai mare investitie umana si spirituala care poate exista pe acest pamant: doi copii minunati, o fata si un baiat. Nu am serviciu (am stat acasa sa am grija de gospodarie si copii), nu am economii, nu am avere, nu am perspective de viitor (ca nu mai am 20 de ani), dar sunt libera! Casatoria pentru mine a fost ca o puscarie in care am intrat ca un condamnat fara vina si am iesit dupa 30 de ani, fara sa inteleg ce se intampla cu lumea din jurul meu, o lume nebuna, dezlantuita, care a fost virusata cu prea multa... democratie. Pe vremea mea, casatoria trebuia sa aiba loc in conformitate cu toate traditiile impuse (sa ai zestre si sa fii fata mare), care converg spre fericire si implinire. In ce ma priveste, pot sa spun cu mana pe inima ca am dat-o in bara cu maritisul, din prima saptamana, cand omul "meu" a avut grija sa-mi spuna ca sunt proprietatea lui si ca o sa joc pe sarma dupa voia lui (ceea ce s-a si intamplat). Dupa o luna de zile amare si nu de miere, am mers la parinti sa ma ierte ca nu i-am ascultat, dar odata greseala infaptuita, nu mai era cale de intors... Si asa mi-am dus eu crucea timp de 30 de ani. Am fost o pereche cat se poate de atipica. El pitic, eu inalta, el urat, eu frumoasa, el sarac, eu bogata, eu cu initiativa, el indaratnic. Sa mai zica cineva ca aceasta caruta putea sa fie urnita spre fericire. Dar cum contrariile se atrag, am zis ca din defectele lui, o fata ca mine, plina de calitati, va face ce face un bijutier dintr-un diamant neslefuit. M-am incarcat cu speranta si dorinta de a invinge si am pornit vitejeste in lupta cu viata, cu toate vicisitudinile din ea, inclusiv cu "frana de sot", care era tot timpul impotriva progresului si a ideilor novatoar