Moartea unei adolescente adepte a curentului emo este semnalul de alarmă tras de copiii lăsaţi prea mult timp singuri acasă. Sursa: Vlad Stanescu

1 /.

Povestea Andradei, copila de 12 ani care şi-a pus capăt zilelor la începutul acestei săptămâni, ascunde mai mult decât s-a scris în ziare despre curentul „emo“. Nu e doar o poveste despre ochii pictaţi, ca de un pictor morbid, cu negru. Nu e doar despre celebra poză în care se sărută cu o colegă, buzele lor fiind despărţite de o suzetă. Nu e nici doar despre certurile cu mama sau despre tatăl plecat de acasă.

Povestea Andradei nu e tristă doar fiindcă s-a terminat cu sânge pe un caldarâm gri. E tristă şi pentru că lumea în care a crescut copila nu e ce trebuie. De pe Şoseaua Pantelimon, aproape de capătul tramvaiului 14, e greu să vezi viaţa ca pe o colecţie de întâmplări cu final fericit. În zonă, singura mare „chestie“ veselă e un „smiley“ galben, lipit pe o centrală termică îngheţată.

Garofiţe roz şi dâre de ceară

După ce vestea că o emo a sărit pe geam a bubuit prin redacţii, ziariştii au luat cu asalt blocul „faptei“. Au vorbit cu vecinii, cu ţâncii din cartier, cu poliţiştii de la Secţia 9, aflată la doi paşi, chiar şi cu popa de la biserica de vizavi de secţia de poliţie, cu singurul profesor de la şcoala Andradei, care a acceptat să spună patru vorbe previzibile, ca declaraţiile fotbaliştilor: „Era un copil bun“.

Noi am ajuns acolo când valul media dădea înapoi şi viaţa revenea la ceea ce ne-am obişnuit să numim „normal“.

Pe fâşia de trotuar unde Andrada şi-a sfârşit brutal existenţa se odihneau un pâlc de lumânări, câteva garofiţe roz într-o glastră albastră şi câţiva trandafiri albi deja îmbâcsiţi de gazele de eşapament. Lumânările se stinseseră şi vărsaseră înspre şosea dâre groase de ceară.

O şosea subţire, o lim