Pe la sfîrşitul anilor ’90 ai secolului trecut mă tocmiseră nişte domni turci să le scot o revistă culturală bilingvă. Bănuiam că era vorba de o spălătură de bani, ceva, dar nu mă interesa prea tare
Pe la sfîrşitul anilor ’90 ai secolului trecut mă tocmiseră nişte domni turci să le scot o revistă culturală bilingvă. Bănuiam că era vorba de o spălătură de bani, ceva, dar nu mă interesa prea tare. Eu îmi făceam treaba şi umflam nişte lovele bune pentru perioada aia. Patronii mei erau nişte inşi relativ dubioşi, aflasem “pe surse” că în aria lor de preocupări intră contrabanda sau umflarea unor taxe de protecţie, dar în relaţia cu mine fuseseră corecţi.
Unul dintre partenerii de afaceri ai “başkanului” (n.r. – s-ar traduce prin preşedinte sau patron) firmei care îmi edita revista o belise. Fusese expulzat din România în urma unor şmecherii. Fikret, aşa îl chema pe om, se obişnuise în România. Avea la Bucureşti diverse amante, îi plăcea să facă pileli şi să spargă bani la cazinourile apărute în număr mare la noi. Îl ardea buza să se întoarcă. Fiindcă ştiam tot felul de avocaţi şi poliţişti, Ahmed, omul care băga banii, m-a rugat să merg la Istanbul şi să discut cu Fikret, să iau contestaţia pe care voia să o facă împotriva deciziei de expulzare. Am plecat spre fosta capitală a Imperiului Otoman într-un autobuz în care puţea a usturoi şi transpiraţie, plin de români care mergeau la muncă, atunci nefiind încă la modă căpşunăritul în Spania. Am ajuns frînt de oboseală, şi Fikret, care domicilia de fapt în oraşul Trabzon, m-a dus la un hotel de o stea găurită, unde luase o cameră cu două paturi. Încercase să fie ospitalier, aşa că făcuse rost de două sticle de Yeni Raki, o băutură tradiţională. Am petrecut seara bînd şi ascultînd muzică pe MTV. Bun islamic, Fikret oprea muzica de fiecare dată cînd muezinul sau muiezinul (nu am ştiut nicioda
