"Rău ne mai dor genunchii şi şalele! Găsiţi, oameni buni, o poziţie mai comodă. Aşa n-avem cum să rezistăm." Cine se plînge atît de amarnic? Al cui e glasul acesta spart, care în loc să înduioşeze prost dispune? Chiar nu l-aţi recunoscut? E glasul chivuţei naţionale, al slujnicei reumatice, al făpturii care înghite hulpav tot ce e inavuabil, nepovestibil sau ignar. E glasul făpturii hrănite cu E-uri jurnalier-televizive şi dresată să stea cu genunchii flexaţi şi cu ochii lipiţi de gaura cheii. E glasul care cerşeşte stentorial: vrem poale în cap şi pumni în gură, vrem non-ştiri despre non-persoane. E în fond glasul nostru, gîtuit de emoţia întîlnirii cu ghiveciul de scîrboşenii şi exofle mediatice pe care am învăţat să-l înghiţim fără să-l cerem.

Dacă v-a căzut greu patetismul paragrafului de mai sus, să trecem la întrebări. Cum s-a ajuns aici? Am fost dintotdeauna aşa sau am cedat după 1990? Este presa tabloidă o realitate inevitabilă sau apare doar în condiţiile unui receptor neexigent? E greu să dai răspunsuri tranşante. Poţi, în schimb, să faci anumite observaţii de bun-simţ. Poţi să spui, de pildă, că presă tabloidă există în toate civilizaţiile occidentale şi că existenţa ei nu provoacă leşinuri şi ofuscări pudibonde ale intelighenţiei. În sobra şi trainica Anglie, The Sun vinde trei milioane de exemplare în fiecare zi de week-end şi frămîntă un aluat comparabil cu cel din copaia carpatină. Există şi la Londra amatori de flecuşteţe, frivolităţi şi stupizenii prisoselnice. Căci, oricît v-ar mira, The Sun nu discută despre indicele Dow Jones, numerele lui Fibonacci sau neopozitivism. Altele sînt dilemele sale: procentul de colagen din buzele Victoriei Beckham, ultima aventură a lui Cristiano Ronaldo, rîvna cu care se face de rîs Lembit Opik alături de Gabriela Irimia. Ajunşi aici, să bombăm pieptul şi să ne umflăm în penele globalizării. Cheeky Girls a