- Ce mai e nou?
- Priveghi online!
- !?
- Cam aşa ceva - îmi explică M, care este masterandă la Budapesta. Au fost două cazuri la CEU chiar luna aceasta. Mai întîi, a murit un coleg al nostru, pe care îl ştiam, şi ştirea a fost pusă pe face book şi, toată noaptea, nişte colegi au făcut un fel de "priveghi"...
- Adică? - întreb eu, uluit.
- Păi au stat toată noaptea pe calculatoare, pe un fragment de reţea, au pus epitafe, au povestit despre cel mort, unii aveau fotografii cu el...
- E deja ceva obişnuit? - mă mai interesez eu.
- Nu ştiu, nu aş spune, dar, v-am spus, a mai fost imediat un al doilea caz. O colegă, care a avut un accident tragic şi a murit. De data aceasta, părinţii au fost cei care au anunţat moartea fetei lor pe face book şi, tot aşa, colegii s-au mobilizat, au ţinut un fel de discursuri funerare şi au "priveghiat-o" toată noaptea...
După "viaţa online", "moartea online", deci - rezum eu. Adică? - nu pot să nu mă întreb. Şi îmi e greu să găsesc un răspuns gata făcut. Din antropologie ştiu că, dacă vrei să înţelegi resorturile ultime ale unei culturi, nu te uiţi la cei vii, ci mai degrabă la cum se moare în comunitatea respectivă. Cu moartea nu glumeşte nimeni, practicile şi credinţele funerare fiind ultimele care se schimbă. Iar cînd se întîmplă să se schimbe, acest lucru are un rost profund. Ce vrea să spună deci această inovaţie?
Îmi aduc aminte că pe vremea cînd lucram la Cristian, un sat iniţial săsesc de lîngă Sibiu, m-a impresionat "modelul săsesc", faptul că românii au preluat în mare măsură practici ale Vecinătăţii săseşti, la început obligaţi de administraţia habsburgică, apoi din proprie iniţiativă. E mai eficient cum fac saşii - îmi explicau ei. Pînă la un punct însă: înmormîntarea. De aceasta, la saşi, protestanţi, se ocupa integral Vecinătatea, comunitatea. Ea anunţa moartea în to
