Pe Arges in sus...
Dupa-amiaza insorita la poalele sudice ale Muntilor Fagaras. Drumul abrupt si pietros spre manastirea Slanic serpuieste indelung, crenelat cu paduri uriase. Verdele lor proaspat si crud te curata ca o lacrima de mucenic. Deasupra, cat vezi cu ochii, de la marginea drumului si pana hat, sus, spre creste, stralucesc miriade de flori de munte. Stralucesc incredibil, cu petalele lor in toate culorile, imbracand dealurile din jur intr-o magnifica horbota de curcubee. Drumul ce duce la manastire e plin de femei. Cu broboade cernite pe cap, tinere si batrane amestecate de-a valma, urca anevoie costisa lutoasa, tarand, metru cu metru, sacose mari cu poveri. O Golgota lumeasca, pe care o urca toate cu umilinta, ca sa ajunga la izbavire, mai aproape de Dumnezeu. Insirate asa, in pelerinajul lor abrupt si anevoios, par niste matanii vii. Niste matanii agatate de pieptul dealului, intre pajistile cu flori.
De cum ii treci pragul, manastirea Slanic-Arges te prinde in camasa ei de liniste si smerenie. Flancata de livezi si de iazuri mari, cu nuferi infloriti miraculos intre munti, cu forfota delicata a calugarilor printre cele trei biserici inaltate in curtea ei, manastirea pare cu adevarat o gura de rai. In spate sunt crestele inzapezite ale muntilor, iar deasupra cerul luminos si albastru.
Ma plimb fermecat prin curtea manastirii, ocrotit de linistea locului. Mai sunt cateva ceasuri pana la vecernie si in biserici, o multime mare de credinciosi se inchina ori ii asteapta, cu sfiala, pe preoti. Printre ei, si femeile invesmantate in negru, ajunse la capat de drum. Afluenta de crestini intr-un loc izolat si asa de greu accesibil ma surprinde. Ce ii mana sa se ia la lupta cu dealul, cand drumurile Muscelului sunt pline, toate, de manastiri asezate la un pas de asfalt? Cu siguranta ca "Taborul Argesului", cum i-a zis locului episcopul Calinic
