Dacă în frumoasa noastră capitală europeană (în care tot mai multă lume se întreabă cum mai putem trăi - de aglomeraţie, de zgomot, de praf, de mitocănie) se întîmplă să existe zile întregi de calm cultural plat, ultimele două săptămîni au părut că vor să-şi ia revanşa, cel puţin din punctul de vedere al teatrului: turnee, premiere, conferinţe (de presă ori de public) ale unor personalităţi marcante din domeniu. Toate acestea, în mare măsură, datorită Festivalului Internaţional Shakespeare (director: Emil Boroghină), care, de vreo trei ediţii încoace, are două "volet"-uri, cum spun francezii; unul, deschis spre urbea sa de origine, Craiova, altul, spre Bucureşti. Astfel, principalele evenimente ale festivalului se desfăşoară şi într-un oraş, şi în celălalt, spre folosul general: reuniunea craioveană capătă o amploare sporită, putîndu-şi adăuga la calificativul "internaţional" şi pe cel de "naţional" (mult mai important!), artiştii participanţi pot fi văzuţi (aşadar, aplaudaţi) de mai mulţi spectatori şi pot vedea la rîndul lor, fie şi în treacăt, nu unul, ci două oraşe din proaspăta achiziţie a uniunii continentale - ba, încă, oraşe aflate "în febra pregătirilor electorale", ceea ce nu-i de colo -, iar interesaţii care, din felurite motive, nu s-au putut deplasa pînă la Craiova sînt serviţi la domiciliu cu toate delicatesele scenice procurate, majoritatea, cu destule eforturi financiare şi, mai ales, diplomatice. Zic "mai ales" pentru că (lucru pe care, slavă Domnului, nu ni-l amintim chiar în fiecare zi), România are, în Europa, un renume cît se poate de rău: de la fondurile comunitare "neaccesate" din lipsă de interes, de pricepere ori de minte, la compatrioţii cerşetori sau hoţi (mai nou, şi asasini) prin cele străinătăţuri, plus diversele statistici unde figurăm fie în capul, fie în coada listei, dar întotdeauna în locul greşit, faptele prin care atragem ate