Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Femeia în roşu, ediţia a IV-a, Editura Polirom, 2008.
Reeditat pentru a patra oară în româneşte, tradus şi ecranizat, romanul semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş pare un caleidoscop în care reliefurile, accentele, culorile se schimbă şi capătă noi forme la fiecare mişcare. Într-un ultim "drum spre adevăr", autorii Femeii în roşu plonjează quijotesc în realitate, înţelegînd că "dacă ar fi să rescrie în fiecare an cartea ar putea ieşi un frumos roman autobiografic". De la un an la altul, de la scrierea propriu-zisă a cărţii, în doar 17 zile, pînă la refacerea "stricto sensu" a drumurilor din ea şi (în fine) pînă la epopeea publicării sale mult întîrziate, viaţa a trecut în carte, cartea s-a modificat în aşteptare, drumul adevărului (iter spectrorum, în asumata structură de dicţionar juridic penal) s-a bifurcat la nesfîrşit, în tot mai multe interpretări divergente şi adesea contradictorii. Invocate într-o realitate liminală (cea a anilor â90) pe punctul de a exploda, personajele Femeii în roşu au "colonizat" viaţa propriilor autori, iar senzaţionalul teoretizat ca specie (şi "reîncărcat" ca senzaţie) s-a mutat din proză în viaţă, în feluri insolite care ar merita odată şi-odată reluate într-o continuare (fatalmente, acum, cu doar doi autori) a romanului-cult al anilor â90.
În aceeaşi situaţie însă se găseşte şi cititorul atent al Femeii în roşu, iar lecturile succesive nu fac decît să confirme mai-mult-decît-actualitatea romanului, o curioasă (canonică?) "mulare" pe aşteptările noilor cititori, simultan cu permanenta lor contrariere. La prima ediţie, în 1990, dubla îndrăzneală - de a nesocoti aşteptările cenzurii şi de a muta romanul optzecist autohton nu numai dincolo de ocean, dar şi dincolo de propria-i poetică - a atras atenţia în primul rînd; la cea de-a doua, în 2004, d
