Actuala campanie electorala demonstreaza ca, in spatiul public romanesc, cuvintele nu conteaza. Sau cel putin nu toate si nu intotdeauna.
In alte parti, oamenii politici se considera aflati la comanda limbii folosite de majoritatea cetatenilor pe care ii reprezinta si de statul ale carui institutii le populeaza. Avand drept resursa principala lexicul, morfologia, sintaxa si stilistica respectivei limbi, ei iau decizii si le redacteaza in forma legala, se consulta, negociaza, discuta, formuleaza rezolutii, delibereaza, in discursuri, argumenteaza, interpeleaza, scriu declaratii, programe si manifeste, protesteaza, pledeaza, rup tacerea sau refuza sa comenteze. Arta politicii democratice este de a face sa se petreaca lucruri prin intermediul cuvintelor rostite sau scrise. Vorbind sau scriind, politicienii ii conving pe alegatori sa le dea votul si ii determina pe functionari sa actioneze intr-un anumit mod si spre atingerea unui scop anume. Singura autoritate de care dispun in practica este cea pe care le-o da capacitatea de a utiliza oportun si eficient limba, de a exploata atat versiunea formalizata juridic a acesteia, cat si sensurile ei politice formale ori conotatiile informale ale unui limbaj ce se cuvine, in toate cazurile, sa ramana ingrijit si persuasiv. Limba este legatura indispensabila si cu circulatie pe ambele sensuri intre gandire si experienta, intre conceptele si practicile politice.
Una din revolutiile intelectuale majore ale celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea nu are inca un nume in limba romana. Ceea ce inseamna, simplu spus, ca nu si-a produs inca efectele. The linguistic turn, care a rasturnat, direct sau indirect, metodologia stiintelor sociale si rationamentul filosofic incepand din anii 1970, a fost starnit de o intrebare elementara: cum sa faci ceva cu ajutorul cuvintelor? Raspunsurile primite de aceasta