Extraordinarul parinte-duhovnic Ioan spunea ca acel ceva care diferentiaza preot de preot nu este harul unuia ori a altuia, ci râvna fiecaruia. Acea insistenta în perfectionarea relatiei imateriale, superbe, transcedentale dintre Dumnezeu si om. Iar daca Parintele arhimandrit Ioan le avea pe amândoua din abundenta (harul si râvna), acestea au fost, la rândul lor, învaluite în alte si alte calitati greu de cumulat într-unul si acelasi suflet. Asadar, Parintele a primit, cum spune apostolul, dar peste dar. Ceea ce face ca astazi, când vorbim despre el la viitor, mai mult ca oricând (un asemenea preot nu va ramâne niciodata doar o amintire, doar o imagine însotita de verbe conjugate la trecut, doar un nume învesnicit în marmura), nici nu stim catre care dintre darurile sale sa ne îndreptam, mai degraba, piosul omagiu.
Caci Parintele Arhimandrit Ioan excela în credinta vie (neînchistata în formalisme), în naturalete spontana, în onestitate, în bun-simt si bun gust, în iubirea fata de Dumnezeu si în speranta nestramutata în El, în întelegerea semenilor, în respectarea legilor lui Dumnezeu (care prea rar coincid cu cele ale oamenilor, fie acestia prelati sau mireni), în talentul de a ni-l arata pe Dumnezeu în Sfânta euharistie si chiar în viata de zi cu zi, în dorinta nestramutata de a ne oferi tuturor biletul spre Rai (poate chiar împotriva vointei noastre nestiutoare ori deformate), în iertare, în fidelitate, în verticalitate, în perseverenta, în respect fata de Dumnezeu si oameni, în curajul aducator de suferinta (practicat în exclusivitate pentru altii), în patriotism (real, palpabil, înaltator).
Prin toate acestea si prin multe altele stiute sau nestiute, Parintele si-a onorat, mai mult decât oricare dintre semenii în rasa pe care îi cunosc, preotia. Misiunea. Sarcina apasatoare la care s-a angajat cu tot sufletul în vremuri în care marturia de credint