La poalele muntelui, în satul vâlcean Slătioara, ultima familie de ceramişti îşi împarte vremea între glastrele şi oalele nesmălţuite pentru sarmale şi farfuriile glazurate cu renumitele modele de Horezu, ducând astfel mai departe meşteşugul moştenit din tată-n fiu. E primăvară şi oamenii îşi văd liniştiţi de treburi, aşa cum fac de sute de ani, la adăpostul crestelor. Şoseaua şerpuieşte printre casele înşiruite ca mărgelele la gâtul unei domniţe de rang. Unele se înalţă cu trufie, tulburând arhitectura aşezărilor de munte, altele au rămas împietrite în structura cu pridvor şi coloane încrustate din lemn. La poarta familiei Gogeoman, dincoace de podul din ciment cu băncuţe verzi, într-un suport stau cocoţate farfuriile din ceramică şi burlanele pentru sobă. În grădina lungă, aşezată în vale, Maria răreşte cuiburile de căpşuni şi pliveşte buruienile care înăbuşă răsadurile. Se opreşte din treabă, reazemă săpiţa de gard şi porneşte vioaie către portiţa de la capătul rândului. „Să-l chem pe Spiridon, băiatul meu, că păzeşte focul. Facem cu rândul“, spune femeia. Ai lui Gogeoman, cum îi numesc sătenii, sunt ultimii din Slătioara care mai meşteresc vase din lut şi ceramică. „Sunt două feluri de pământ, unul aparte, care nu permite glazură şi luciu, pe care îl luăm de pe dealuri şi din care facem oale pentru sarmale, burlane de sobă sau şemineuri, platouri, cuibare de porumbei, ţăsturi de pâine, glastre nesmălţuite. Anul trecut am luat premiul I la «Cocoşul de Hurez». „Şi mai e unul bun de smălţuit, pe care poţi picta diverse modele, ornamental îi zicem“, adaugă femeia.

Dedesubt - pământ, deasupra - oale Prin fereastra micuţă, lumina dă buzna în camera-atelier, înghesuindu-se prin unghere. Blănile şi stinghiile poartă ulcelele şi obiectele din pământ, unele puse la uscat, altele aşteptând să fie decorate. Lângă uşă, Anton, bărbatul Mariei, arată cu mâna spre pat