Emilian Marcu Terminasem de redactat acest material, cand nimeni altul decat chiar Presedintele Traian Basescu mi-a demonstrat cata dreptate am in ceea ce imi propusesem sa scriu.. Ce s-a intamplat? In ultimul timp, de placere sau din obligatie, a trebuit sa particip la niste sindrofii, asa-zis cu staif, unde se intalneau candidatii la diverse functii publice cu o parte din «sarmanii» votanti.

Pana cu cateva zile inainte de finalizarea listelor si aflarea locurilor pe aceste liste, multi dintre «cadindati» abia ca reuseau sa molfaie, in varful buzelor, un raspuns la salut atunci cand ii salutai. Acum, la aceste intalniri, si numai, se repezeau , care mai de care mai harnic, sa dea mana cu mine, sa ma salute si chiar sa-si intinda fetele doldora de transpiratie sa ma sarute. Las la o parte ca era chiar in preajma Sfintelor sarbatori pascale si lectia lui Iuda imi era atat de proaspata in minte, ma lasam, totusi, parca prea usor manipulat. Dar o faceam si din dorinta de a vedea pana unde se poate ajunge cu fariseismul. Afisand o bonomie aproape de prietenie, facand efort sa para inteligenti si amabili, «cadindatii» se foiau prin acele locuri cu o anume batosenie de care nu se puteau debarasa, in sus si in jos, parca inadins ciocnindu-se de unul sau de altul pentru a- si oferi scuzele si sa se faca remarcati. Am asistat la niste spectacole de-a dreptul grotesti, desi intentia organizatorilor fusese cu totul alta. Eforturile lor erau calcate in picioare cu eleganta cu care elefantul calca peste anemone intr-o sala de expozitie... Sarutul lui Iuda, agatat in coltul gurii, sarut de serviciu, inflorea pe buzele multora din cei care participau la aceste sindrofii, mimand amicitie, leganandu-se ca pe un balansoar, facand, in dreapta si in stanga, semne gingase de prietenie si pretuire, dar numai mintea lor stie ce fel de pretuire. In spatele acestui zambet