Îmi aduc aminte de vorba unui antrenor al Braziliei: câştigă cine dă mai multe goluri.
Nu cine se apără mai bine. Cine atacă mai bine. De asta e fotbalul brazilian minunat. Chestiune de mentalitate, nu de logică. Din care decurge o alta: frumuseţea fotbalului constă în victorii, nu în egaluri. Ca să confirme vorba brazilianului, şefii fotbalului european din Era Herrera au recurs la două modificări de regulament: au acordat trei puncte pentru victorie în campionatele naţionale şi au sporit numărul întâlnirilor eliminatorii, aşa-zicând de cupă, în turneele finale. S-au înmulţit golurile, s-au împuţinat egalurile, şi fotbalul şi-a redobândit caracterul de spectacol. Era Herrera s-a încheiat.
Nu mai ştiţi cine a fost Helenio Herrera? A fost, în anii ’60 ai secolului trecut, un José Mourinho la cub. Inventatorul lacătului, al fotbalului în care câştigă cine nu ia gol. Inter Milano, noua campioană a Italiei, care mi-a rămas antipatică până azi, a fost laboratorul fotbalului antibrazilian pus la cale de un argentinian. Experienţa a transformat complet jocul: închis, steril, adică perfect din punct de vedere defensiv. Scorul obsedant, fatal, a devenit 1-0. Naţionala Italiei n-a uitat lecţia nici astăzi. Bine totuşi că s-a terminat. Eram gata să-i doresc domnului Herrera să-i fie gazonul uşor. Dacă fantoma lui n-ar mai bântui din când în când fotbalul şi astăzi.
Orgoliosul domn José Mourinho a făcut mai an din Porto şi din Chelsea două clone ale Interului de acum o jumătate de secol. Domnul Walter Smith a făcut din Glasgow Rangers o a treia. Am văzut finala Cupei UEFA şi am devenit deodată mai catolic decât catolicii de la Celtic care le poartă sâmbetele (când se joacă etapele în Ligile britanice) protestanţilor de la Rangers. M-am bucurat că au pierdut partida cu ortodocşii de la Zenit Sankt Petersburg. Nu că aş avea vreo simpatie pentru
