O foicica de hartie cu sigla Universal, varata in caietul de presa al filmului lui Clint Eastwood, ne avertiza: „Va rugam sa luati nota de faptul ca titlul original al filmului care va fi prezentat in competitia Selectiei Oficiale marti, 20 mai, nu mai este „Changeling”, ci „the exchange”. Titlul francez ramane „l’échange””. Oare Clint Eastwood si-a dat seama in ultimul moment ca a facut un film mic si de aceea a trecut titlul cu minuscula? Sau a avut o revelatie si a descoperit adevarul ultim al operei sale?
Anuntat cu surle si trambite si asteptat in consecinta, „the exchange” se dezumfla din primele cinci minute, cand aceleasi acorduri elegiace se repeta aproape la fiecare 30 de secunde, umpland pauzele in care mama singura, interpretata de Angelina Jolie, nici nu munceste ca o roaba la centrala telefonica (alunecand pe patine), nici nu se invarte in jurul fiului sau. Avertizat de muzica, spectatorul presimte melodrama lovind, insa dezamagirile nu vor pregeta sa curga din momentul in care fiul dispare, iar dupa cinci luni politia din Los Angeles ii vara pe gat femeii un alt baiat, iar aceasta il accepta, desi protesteaza stins ca nu e fiul ei.
Inspirat dintr-o poveste reala, cazul Christinei Collins, petrecut in 1928 si adus pe ecran de Eastwood, se remarca de fapt nu prin muzica ieftina si repetitiva, ci printr-un scenariu defectuos care pune sub umbrela ilogicului orice curs ia povestea. Filmul isi pierde repede creditul, cecul in alb pe care il are la spectator opera unui regizor consacrat, iar multe secvente devin rizibile. Chiar am auzit jurnalisti pufnind la vizionarea de presa.
Printre privirile stinse ale Angelinei Jolie (care, de la „Girl! Interrupted” parca joaca tot mai rau), printre rautatile politistilor din LA care isi acopera incompetenta printr-o rezolvare de fatada), singura pata de culoare este John Malkovich.
