TISMĂNEANU: "Pentru Monica Lovinescu, Verbul are puterea să dărâme orice temniţe ale gândirii. Primăvara de la Praga, prefigurând ceea ce avea să fie valul revoluţionar al anului 1989, a însemnat o renaştere a spiritului critic."

Acel spirit mereu frământat de chestiunea relaţiei dintre scop şi mijloace. Chiar şi un Jean-Paul Sartre, multă vreme dispus să legitimeze metafizic crimele comunismului, declara acum patru decenii că „scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea lui“. Era abandonat în fine mirajul monist al utopiei şi se recunoştea că nimeni nu are dreptul să calce în picioare drepturile omului, indiferent de viclenele raţionalizări dialectice.

Ceea ce salută gânditoarea română în efortul intelectualilor cehi şi slovaci era tocmai acest curaj de a rupe cu o umilitoare logică a consimţământului, de fapt o renunţare la vocaţia trăirii întru adevăr. Scria Monica Lovinescu în mai 1968, deci în plină efervescenţă radicală pariziană, dar şi în clipa în care în Est părea că se iveşte din nou şansa resurecţiei democraţiei: „Praga ne învaţă că literatura poate da jos pe un Novotny. Şi n-ar fi de-ajuns. Pentru că nu atât un Novorny sau altul au importanţă, cât rolul scriitorului de contestaţie prin adevăr“.

Preluând de la filosoful Ivan Svitak ideea datoriei de nonconformism, Monica Lovinescu schiţează liniile de forţă ale unui cod etic al intelectualului critic. De-a lungul a peste patruzeci de ani, împreună cu Virgil Ierunca, ea a susţinut semnificaţia creatoare a negaţiei unui sistem bazat pe emascularea spiritului autonom, pe rigidităţi şi platitudini dogmatice şi pe versatilitate morală.

După atâţia ani, îmi revine în minte emisiunea în care a vorbit tocmai despre Ivan Svitak, ex-marxistul ceh pe care îl numea „un tirailleur singuratic“, un intelectual care îndrăznise să pălmu