În „Poezia vie“ (Editura Cartea Românească), Dan Cristea reuneşte două specializări mai vechi: cea de cronicar al actualităţii şi cea de critic, interpretând literatura printr-o anumită grilă.

Cronicarul face şi el asta, fără îndoială, numai că flexibilitatea lui receptivă e mai mare. Criticul poate apăsa pe o pedală sau pe alta, făcând selecţie de autori şi de tipuri de literatură. Dan Cristea examinează atent temele şi motivele recurente, urmăreşte liniile de convergenţă, descoperă figurile de profunzime şi vrea să rearticuleze - din unghi tematist - universul poetic văzut în elementele constitutive.

Aplicată pe opere poetice dense, această grilă interpretativă mi se pare cea mai adecvată. Ea ar trebui însă completată printr-o perspectivă mai înaltă, a istoriei literare, şi o critică mai exigentă, care să includă judecata de valoare. Ambele lipsesc cu desăvârşire din cartea lui Dan Cristea, în care Poezia e atât de vie, încât toţi cei douăzeci de poeţi beneficiază de un tratament identic.

Am ajuns la o clinică de înfrumuseţare. Că e vorba despre Leonid Dimov sau despre Gabriel Chifu, despre Gellu Naum sau Dinu Flămând, Ileana Mălăncioiu ori Marta Petreu, Dan Cristea procedează în acelaşi fel. Urmăreşte temele şi motivele, constantele, pentru ca, la final, imaginarul discursului poetic să-şi fi arătat osatura, „trăsăturile de bază ale modului cum se structurează universul personal“.

(Sub)structura nu e însă totul şi, pentru a nu-şi pierde relevanţa critică, tematismul se cere orientat axiologic. Semnificative pot fi nu numai prezenţele, ci şi absenţele. De pildă, mi se pare semnificativ că în volumul de trei sute de pagini al lui Dan Cristea numărăm... patru obiecţii. Aceasta înseamnă o lectură laxă, neselectivă, sau selectând numai în ordine simbolică. Dar toţi autorii utilizează simboluri, metafore, imagini speci