Când pe fereastra maşinii vedeam primul semn cu „vama/douane“, inima mi se strângea. Cozile începeau cu câţiva kilometri înainte de gheretele poliţiştilor, iar timpul de aşteptare era apanajul vameşului. Dacă omul era în toane rele, puteam aştepta şi şase ore. În astfel de cazuri, bordurile se umpleau de călători somnoroşi, cu picioarele strânse la gură şi cu dispoziţia unor vrăbii înşirate pe cablu într-o zi ploioasă. Începea strânsul „dreptului“, începeau poveştile-sperietoare cu vameşi care te controlează la sânge. Poveşti, de cele mai multe ori, adevărate. Mie mi s-a întâmplat să-mi golească italienii tubul de pastă de dinţi, iar nemţii să-mi sechestreze patru bunătăţi de cârnaţi fini. Dar nimeni nu se supăra. Spuneam bogdaproste că am trecut şi începeam să ne minunăm de autostrăzile lor. Nu ne revoltam. Nu ne înfuriam. Eram cetăţenii nimănui, dintr-o ţară a nimănui.
Apoi au venit zilele cetăţeniei europene. Niciodată nu am resimţit atât de vie senzaţia unei superiorităţi viscerale ca în ziua în care am depăşit în viteză o sută de chinezi ce aşteptau smeriţi în faţa semnului „non-UE“. Eu aveam dreptul să intru. Ei, nu!
Astăzi, acest drept este ameninţat. Facem parte din familia europeană şi destinul nostru individual nu mai depinde doar de evenimentele din ograda proprie. Berlusconi a câştigat alegerile în Italia şi pe baza promisiunilor de duritate sporită împotriva străinilor. Presat de opinia publică (potrivit unui sondaj ANSA, 64% dintre italieni îi antipatizează pe români), guvernul italian se vede acum pus în situaţia de a transforma în fapte mult-clamata politică de îngrădire a emigraţiei. Roberto Maroni, noul ministru de interne şi membru al unui partid xenofob, nu va avea nici un fel de reţineri în a se ţine de cuvânt. Pe de altă parte, ministrul de externe italian, Franco Frattini, a propus recent introducerea amprentării la frontiere a cetăţe