Fostul internaţional Emerich Dembrovschi spune că generaţia din ’70 era mai valoroasă decât cea de acum, dar mai prost plătită. Sursa: Adi Dobre
În certificatul de naştere este trecut Dembroschi. În buletin, se numeşte Dembrovschi. Dembo, aşa cum este alintat de prietenii din lumea fotbalului, explică: „La vremea respectivă, cei de la Miliţie au greşit documentele la înregistrare, când mi-au dat buletinul, şi aşa am rămas, cu litera V“. De curând, fostul mare atacant al naţionalei României din anii ’70 s-a operat la piciorul drept: are proteză coxo-femurală. Trăieşte dintr-o pensie de 800 de lei, la care se adaugă salariul de scouter la Poli Timişoara: „Îmi duc viaţa normal. Mai ia pensie şi soţia mea... Ne descurcăm, dar nu luăm masa la restaurant“.
Se uită rareori la meciurile din Liga lui Mitică. Preferă să se ocupe de grădinărit: „M-am mutat de trei ani la Dumbrăviţa, la câţiva kilometri de Timişoara. Am vândut apartamentul din oraş şi cu acei bani mi-am făcut o casă. E mult mai frumos aici. Mi-am umplut curtea cu plante ornamentale. Îmi place să grădinăresc. La fotbal mă uit numai când sunt meciuri de Liga Campionilor şi la turneele de Campionat Mondial sau European“.
„Pe noi nu ne păzea nimeni“
Dembo îşi aduce aminte, inevitabil, de Mondialele din 1970, din Mexic, prima mare realizare a fotbalului românesc după Cel de-al Doilea Război Mondial. Povesteşte despre cantonamentul dinaintea turneului final, făcând permanent o paralelă cu situaţia existentă acum la lot: „Am fost la Poiana Braşov şi la Snagov. Am mâncat friptură de pui şi porc cu cartofi natur... Nu mâncam icre negre, ci sarmale şi ciolan cu fasole. Şi nu ne păzea nimeni! Ne duceam la biliard şi la tenis. Ne culcam uneori şi după stingere, care era la ora 22.30. După cantonament, mai plecam la o bere, dar nu ne îmbătam“.
Povestea continuă
