Rar mi-a fost dat să văd bătrîn mai încîntat de sine însuşi decît Silviu Brucan. În 97, începuse să se zaharisească: nu mai avea mersul lui spornic cu paşi mici, implacabili, dar îşi freza optimist cele cîteva fire de păr, iar pe stradă răspundea zîmbitor la saluturile necunoscuţilor. Vine, după multe insistenţe, la o emisiune la Europa Liberă. „Lasă, dragă, ce eu nu ştiu că mă atacaţi?!” Păstrase totuşi Europei Libere o anumită recunoştinţă pentru difuzarea Scrisorii celor şase, pe vremea lui Ceauşescu. Emisiunea era înregistrată. Mă întreabă cînd se difuzează, îi spun. Apoi cum soţia mea venise să mă ia cu maşina, îmi vine o idee. În loc să-i chem un taxi lui Brucan, îl întreb dacă ar avea ceva împotrivă să-l ducem pînă acasă. Soţia mea îi fusese studentă, după ce fusese tras pe dreapta şi i se dăduseră nişte cursuri de socialism la medicină. Dau ei ochii unul cu altul, jos la maşină. Daniela îi spune că a fost studenta lui. „Da, dragă, la Medicină. Dumneata nu te-ai schimbat.” Ne urcăm în maşină. „Facem un ocol prin Dămăroaia sau mergem direct în Primăverii?” îl întreb. „Nu mă amuză…” zice. Îl întreb off the record ce părere are, mai nou, despre Iliescu. „A început să se prostească. Nu te uiţi la el?” Constantinescu? „Ăsta nu-i om politic, a ajuns şi el la Cotroceni şi se miră.” Cînd s-a rupt de Iliescu? „După ce s-a înconjurat de yesmeni. Ăştia îi plac.” Constantinescu îi cere consultaţii, ca analist? „Vorbeşte prea mult, ca să mai aibă timp să şi asculte.”
Il depunem pe Brucan pe strada Heleşteului şi mergem acasă. Daniela îi spune soacrei mele că l-a dus pe Brucan în Primăverii. „Cu maşina noastră?” întreabă soacră-mea alarmată. Da, îi răspunde inocentă soţia mea. „Brucan a vrut să mă dea afară din facultate şi voi îl duceţi acasă cu maşina noastră?” Matusalemicul Brucan îi fusese profesor de filosofie şi soacrei mele, la Construcţii, în anii 50.
