Să zicem că ai un teren. Îţi încap 50 de locuri pe el. Înmulţit cu 1,5 lei egal 75 de lei. Înmulţit cu... câte ore calculabile sunt pe zi? Să zicem 8. 75 ori 8 egal 600 lei pe zi. Câte zile să zicem? O sută. Adică 600 milioane dacă pui terenul la lucru 100 de zile.
Am calculat minimul, vă daţi seama că se ţine deschis mai multe zile pe an, mai multe ore pe zi, iar tarifele pot fi mai mari. Şi câştigul poate fi mult mai mare. Dacă aş lua un teren în oraş şi mi-ar fi lene să fac altceva pe el. Dacă nu m-ar duce capul decât să vopsesc două, trei linii albe, îl fac parcare. Nici măcar nu trebuie să delimitez locurile. Important e să încapă nişte maşini la ore de vârf în acest spaţiu. Afacerea cea mai simplă. Care produce lejer, aşa cum produc parcările oraşului, pentru care ni se percep 1,5 lei pe oră. Numai că acestea sunt multe şi întinse, sunt absolut necesare şi aparţin unui singur om. Care sigur că da, e în înţelegere cu statul, căruia îi varsă o parte din beneficii. E o coproducţie, însă ce eficientă! Fără investiţii iniţiale, fără muncă de pregătire, fără mulţimi de angajaţi calificaţi, banii vin.
Nu-nţeleg de ce toţi se aglomerează cu şantiere, care construiesc blocuri, clădiri de birouri sau hoteluri. E bătaie de cap, trebuie să arate cumva la modă, construcţiile durează de te îndoaie, plus că trebuie racordate la gaze, apă, alţi bani, altă distracţie. Pe când aşa, nu mişti un deget. Sigur, înţeleg, şantierele presupun spălare de bani, furtişaguri multiple şi câştiguri uriaşe, dar vorbim aici de a sta. Să stai şi pur şi simplu să fii bogat. Doar să ai un teren încăpător. Că aşa, e posibil să stai şi să câştigi dacă eşti, de exemplu, europarlamentar. Am văzut la ştiri, cum un englez mărturisea că habar nu are ce presupune munca pentru care este plătit. Dar pentru asta trebuie să ai pe cineva... undeva... şi lucrul ăsta e difi
