Axa Washington-Londra-Bucureşti, de care s-a făcut atîta mare caz – parcă din ce în ce mai puţin, în ultima vreme –, dincolo de summit-ul NATO de la Bucureşti, trece prin Ankara şi Ierusalim. Să ne explicăm. Recenta vizită oficială de patru zile a Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a şi a Prinţului Philip în Turcia a fost un eveniment major al politicii internaţionale. Cu reverberaţii nu doar bilaterale, între două foste mari imperii, ci cu adînci implicaţii geostrategice şi militare, nu în ultimul rînd strict politice, vizînd disensiunile şi abordările diferite în „Chestiunea Orientală“, ce a generat destule necazuri Europei după Congresul de la Berlin din 1863 şi tot ce a urmat în deceniile şi secolul următor. Am făcut şi noi parte din jocul ăsta, înainte de crearea regatului României, facem parte din el şi acum, cînd sîntem membri ai NATO şi ai Uniunii Europene. Absenţa Turciei din Uniunea Europeană este o realitate abordată şi accesată diferit. România militează pentru admiterea Turciei în Uniunea Europeană, conducerea de la Bruxelles, precum şi diverse centre de putere văd lucrurile diferit. În principiu, ce să caute Turcia în Europa? Concret, e vorba de condiţionări legate de drepturile omului, democraţie şi recunoaşterea genocidului armean din 1915. Care generează noi tipuri de dispute. Este limpede că, după ostilitatea vădită şi lipsită de supleţe diplomatică din partea Franţei, Germaniei şi Vaticanului în privinţa unei posibile aderări a Turciei la Uniunea Europeană (poziţiile oficiale ale dnei Angela Merkel şi ale dlui Nicolas Sarkozy au fost lipsite de echivoc, chiar dacă tonul Sfîntului Scaun s-a mai îndulcit în ultimele luni), ofensiva diplomatică a fost reluată de Marea Britanie. Ca veche purtătoare a unor interese zonale, ca actuală portavoce a Statelor Unite şi a Israelului. Pe fondul destrămării Imperiului Otoman, declaraţia lordului Balfou