Adrian Chivu Caiet de desen Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, 192 p. Adrian Chivu (născut în 1975) debutează anul acesta cu un roman extraordinar şi complet diferit de ceea ce se scrie în ultimii ani, în special de către autorii tineri. Diferit – adică – de microrealism, de „amintirile din trecutul comunist“, de mizerabilism, de literatura erotică şi, în genere, de tot ce presupune un context istorico-social sau fronda tinerească. Caiet de desen e un roman inclasabil, dacă nu cumva am putea vorbi, totuşi, de o ascendenţă, socotită ea însăşi inimitabilă: Max Blecher. Naratorul din Caiet de desen afirmă: „Realitatea înseamnă să accepţi că lucrurile pot sta şi altfel. Aşa cum realitatea mai este alcătuită din tot ce vrei să crezi. Cred că realitatea este cel mai ieftin şi mai la îndemînă medicament“. Romanul lui Adrian Chivu este o plonjare într-un soi de „irealitate“ care nu mai este dată de boală, ci de o condiţie-limită a raţionalităţii şi a umanităţii, întruchipată de personajul-narator. Acest personaj este un retardat, care nu se aventurează, de regulă, mai departe de perimetrul grădinii blocului – obişnuieşte să stea pe o bancă, lîngă un copac –, care merge la o şcoală specială (pomeneşte mereu învăţăturile educatoarei) şi care, detestat de bunică, îşi vede părinţii îndepărtîndu-se unul de celălalt, într-un cuvînt, îşi vede familia dezagregîndu-se. În fundal, se întrevede drama copilului ai cărui părinţi nu se mai iubesc şi vor să se despartă (o dramă care apropie cartea, întrucîtva, de Fata din casa vagon a Anei-Maria Sandu); numai că nu e vorba de un copil ca toţi ceilalţi. Dacă vreţi, se poate vorbi de un minimalism stilistic în această carte – mai aproape de sensul francez al termenului, decît de cel românesc –, fiindcă notaţiile aparţin acestui personaj în aparenţă lipsit de conştiinţă, de raţiune, de luciditate. Universul său mental şi perceptiv