Foarte interesant dosarul Hannah Arendt din Observator cultural de săptămîna trecută; folosesc ocazia pentru a dedica – post festum – „intersecţia“ de mai jos cîtorva observaţii legate de această autoare, într-adevăr, greu de definit: a fost marea doamnă a lumii intelectuale postbelice (atît în America, cît şi în Europa), filozof, sociolog, antropolog, istoric sau doar un foarte sofisticat „reporter cultural“? Hannah Arendt a refuzat întreaga sa viaţă să se considere filosof; prefera să se prezinte mai degrabă ca „teoretician al politicii“. Dar Condiţia umană (publicată în 1960 în Germania cu titlul Vita Activa) este totuşi o lucrare de filozofie sau, în orice caz, un tratat de „filozofie politică“. Originile totalitarismului (1951) – operă perenă cum bine observă Michael Shafir în articolul său, „Actualitatea Originilor totalitarismului“ – este mai eclectică şi, prin urmare, mai greu de clasificat. Eichmann la Ierusalim, subintitulat „raport asupra banalităţii răului“, a făcut autoarea cunoscută şi în afara cercurilor intelectuale şi universitare. Dincolo însă de discuţia despre legătura dintre actualitatea unei opere şi perenitatea ei, mi se pare important să observ că multe dintre cele trăite şi scrise de Hannah Arendt se dovedesc a fi foarte relevante şi interesante în contextul românesc contemporan: aproximativ de aceeaşi vîrstă cu Mircea Eliade şi Mihail Sebastian (Hannah Arendt s-a născut în 1906), a fost şi ea ghidată – fascinată poate ar fi cuvîntul potrivit – de un filozof care a învăţat o întreagă generaţie să regîndească esenţa reflecţiei filozofice şi a rămas puternic ataşată (îndrăgostită?) de el. Şi asta, în ciuda faptului că în cele din urmă acesta a respins-o în 1933 nu mai puţin brutal decît a făcut-o Nae Ionescu cu Sebastian, un an mai tîrziu. Într-un articol scris cu prilejul aniversării lui Heidegger („Martin Heidegger at Eighty“, The New