În selecţia oficială a festivalului, în afara competiţiei, am văzut un film al lui Kusturica despre un fotbalist intrat în legendă, Diego Maradona. “Maradona by Kusturica”.

În selecţia oficială a festivalului, în afara competiţiei, am văzut un film al lui Kusturica despre un fotbalist intrat în legendă, Diego Maradona. “Maradona by Kusturica”. Trepidant. Debordant. Muzical. Pitoresc. Probabil că mulţi dintre criticii care se îmbulzeau la intrarea în sală n-au văzut în viaţa lor un meci de fotbal cap-coadă. Cazul subsemnatei! Îmi aduc aminte că acum doi ani la Cannes, înainte de o proiecţie, am remarcat o oarecare agitaţie în sală, o parte a publicului îl recunoştea şi îl privea insistent pe vecinul meu de rînd, care habar n-aveam cine e! Atunci am aflat că brunetul cu aer de actor mexican supraponderal nu are nimic de-a face cu lumea filmului, ci e un zeu al stadioanelor (un zeu căzut sau decăzut, dar, oricum, un zeu!). În fine, Maradona a venit în 2008 la Cannes ca interpret al propriului personaj; el şi Kusturica au oferit, în doi, o conferinţă de presă din care am aflat, printre altele, că una din cele două fiice ale lui Maradona e actriţă şi că, înainte de conferinţă, Maradona le-a promis fetelor, prezente la Cannes, că n-o să spună nimic despre... Pele! Pînă la urmă a spus: “Pele să nu mă mai critice pe mine, să-şi vadă mai bine de problemele lui, că are destule!”.

Unul dintre cei mai originali cineaşti contemporani, maestrul ritmului dezlănţuit, inimitabil, chiar dacă mult imitat (inclusiv de el însuşi, în fazele manieriste), de două ori laureat cu Palme d’Or, Kusturica se declară foarte mîndru că a fost numit, uneori, în presă, “un Maradona al cinematografului”. Iar Maradona rămîne “fotbalistul secolului”, un dribleur inegalabil, omul care în cîţiva ani de carieră sportivă a fericit milioane de locuitori ai pla­netei, ca apoi să piard