Amatorismul incurabil al clasei politice romanesti este evident in campaniile electorale cand nu vedem vreun partid in stare sa aduca un candidat complet.
Ce inseamna asta? Inseamna un candidat deopotriva cu fond si forma, cu substanta si carisma. Un candidat care sa inteleaga exact care sunt problemele si sa aiba solutii precise si fezabile pentru ele, dar care, in egala masura, sa stie sa le si prezinte, sa stie sa-si capteze electoratul si sa-i comunice eficient aceste solutii. Cati dintre candidatii la alegerile locale actuale se inscriu in acest profil. Ma tem ca foarte putini si aceia trecuti de primul mandat.
Niciun partid nu este, de fapt, in stare sa-si creasca, din timp, candidatii. Operatiunea este, intr-adevar, complicata pentru ca presupune gandire in perspectiva si strategie. Ar fi normal ca pentru fiecare functie eligibila, fiecare partid sa aiba de pe la mijlocul mandatului anterior cel putin o varianta de candidat.
Acesta ar trebui sa studieze intens fisa postului pentru care candideaza, sa spunem primaria Bucurestiului. Sa buchiseasca atributiile primarului si legile care reglementeaza administratia locala. Sa ia apoi la pas orasul, din Bucurestii Noi, pana la granita cu Jilava, din Prelungirea Ghencea, pana la capatul Pantelimonului.
Sa intre in fiecare piata, sa se scufunde in noroiul fiecarei maghernite. Sa-si faca echipa, sa caute solutii si sa le puna pe hartie, cu termene si surse de finantare, intr-o strategie clara si inteligenta. Sa participe la toate discutiile despre capitala, sa citeasca toate articolele din presa pe tema aceasta, toate forumurile, facandu-se incet cunoscut drept specialist pe probleme locale.
Si in tot acest demers complex, zi de zi, cel putin doi ani de zile, electoratul ar incepe sa-l cunoasca, iar el ar ajunge nu numai sa inteleaga, ci sa si iubeasca orasul
