Dacă se uită la noi de undeva (de jos, îndrăznesc să sper), Ceauşescu e, cu siguranţă, mulţumit. Viaţa a dovedit cu puterea experienţei că măreţele lui idei erau perfect viabile. Nu voise el să convingă lumea că arta – şi nu numai ea – nu are nevoie de profesionişti? Că dacă vrei, poţi – cînta, picta, sculpta, scrie, mă rog, orice? Avea dreptate. Iată, de exemplu, oricine poate fi jurnalist. Aşa zice un ziar pretins serios precum Gândul. Citesc pe site-ul lui: „Fii jurnalist, postează propriile tale ştiri, fotografii sau înregistrări video pe www.gandul.info!“. Simplu, nu? Adevărul e că mulţi jurnalişti chiar aşa par făcuţi, pe puncte, aşa că unul-doi în plus parcă nu mai contează. Altfel, acelaşi ziar, ca şi multe altele, cam toate, de fapt, nu ostenesc să vorbească despre „profesionalism“ şi despre „nevoia de profesionişti“. Dar ce zic eu, jurnalist e puţin. Scriitor. Şi nu de orice fel, direct romancier. Unde? La revista Tabu, cea condusă de Cristina Băzăvan, domnişoara sau doamna aceea cu vederi radicale în privinţa înnoirii Teatrului Naţional din Bucureşti (nu reiau, am mai scris despre asta). Ei bine, redacţia revistei, după ce că mă asasinase la metrou cu o reclamă în care afirma cu imbecilă superbie: „Am adunat între paginile unei reviste tot ce-ţi place să citeşti“ (Totul? Să fie ei sănătoşi! Şi, mă rog, de cînd ne tutuim?), invită cititoarele (cititoare Tabu pre numele lor, adică unele de care să nu te-atingi) să scrie un roman. Nici mai mult, nici mai puţin! Nu ştiu de ce am impresia că cititorii revistei Observator cultural nu sînt şi ai revistei Tabu (şi reciproc, dar asta-i viaţa, nu le poţi avea pe toate), aşa că poate e util să dau cîteva detalii despre procesul de creaţie (adevărul e că nu mă pot abţine). Sloganul zice aşa: „Tu scrii Romanul Tabu! Începe cu primul capitol!“. Oarecum firesc, la nivelul începătorilor; dar să zicem că s-a voit d