Presa occidentala si mai ales cea italiana s-au inscris deja de ani pe calea batatorita a exploatarii subiectului imigratiei romanesti intr-o viziune sumbra. Conationalii nostri au devenit de-acum un cal de bataie favorit, fiind socotiti izvor consecvent de delincventa si sursa tuturor relelor. Atunci cand contribuie, intr-un fel sau altul, la confirmarea acestei prezumtii de... vinovatie, artistii romani sunt premiati si aplaudati la scena deschisa, fiindca declaratiile lor artistice sunt confundate cu marturiile cele mai credibile ca parerile discriminatorii sunt intemeiate. Nu este de mirare, in acest context, ca tendinta cea mai laudata din filmul romanesc actual este un soi de neorealism national, un mizerabilism autenticist in spatiul stilistic al caruia amintirile despre filmul italian al anilor cincizeci, prestigios si el prin Vittorio de Sica, Roselinni si alti cineasti cunoscuti din Peninsula in forma de cizma, se reactiveaza. Validate stilistic de amintirea culturala la care ma refer si autentificate de perceptia din teren a strainilor, agresati si jefuiti la ei acasa de o serie de infractori, dintre care multi vin din Romania fara ca totusi cei mai multi cetateni romani plecati la munca in strainatate sa fie aidoma lor, productiile artistice de un bun nivel, insa cu amprente mentale de acest fel sunt pregatite sa primeasca aplauzele.
Un excelent artist precum Cristi Puiu preia un fapt divers sumbru, despre decesul unui bolnav intre spitale ce refuza sa il interneze si sa-l trateze, ridicandu-l la rangul de parabola despre Romania tranzitiei. "stiam eu ca lucrurile sunt asa in tara aia de hotentoti!", isi murmura spectatorul occidental, si ceea ce era, poate, un proiect vizand conditia omului, alienarea lui in pragul mortii, in circumstantele existentei moderne, urbane, anonimizante si strivitoare, ramane sa fie interpretat ca o dovada ca
