In cativa ani, oamenii de rand care fac zilnic viata Bucurestiului au inghitit echivalentul unui secol si jumatate de zgomot si dezordine. Incoerenta, minciuna scurta si inselaciunea lunga au luat loc in mintile tuturor, s-au destrabalat in voie si au lasat in urma un zat de lehamite.

Asa arata secolul comprimat si bramburit care a sleit Bucurestiul. Jumatatea de secol in plus, bonusul apocaliptic, vine din perversiune: rapus de moravuri orientale, orasul s-a umplut de pretentii, fast, regulamente si etichete occidentale. Bucurestenii au fost sfatuiti sa se creada europeni, in vreme ce Bucurestiul a continuat sa patineze direct spre Karachi. Un singur lucru a ramas imposibil: viata urbana. Curatenia si eficienta de stup automatizat care fac din orasele civilizate locuri de mare incredere, viata rapida si placere calma.

Sub presiunea conjugata a anarhiei municipale si a hotiei nationale, bucurestenii si-au redus dorintele la un fetis, la un ideal mai curand psihic, dupa care tanjesc si pe care il vor transforma in vot: nevoia de simplificare. Nu e nimic anormal in aceasta cerere colectiva de repaus si ordine. Haosul denuntat e primul pas in directia buna. Al doilea pas e insa mai complicat si poate fi lesne urmat de o luxatie. Nevoia de simplificare se poate catara catre realitate prin mijloace rationale sau se poate agata de o iluzie. Starile de criza si exasperare curteaza solutiile iluzorii si favorizeaza candidatii fabricati pe conturul unei impresii.

Bucurestiul e pandit de pericolul de a-si asocia lehamitea cu figura lui Sorin Oprescu, pastila care promite sa taie greata si sa lecuiasca vremurile. Solutia Oprescu e, din nastere, un fel de a introduce in politica irationalul si de a miza pe bucuresteni in calitate de turma imbulzita la izvorul tamaduitor. Insa efectul Oprescu e o iluzie. Mai precis, proiectia unui electorat care i