La Bacău, în mahalaua Războienilor (sediul Liceului de artă "George Apostu") s-a întâmplat o mare dandana : Olimpiada naţională de muzică. Totul a început în a treia zi de Paşti (29 aprilie) când, nu-i aşa, cântatul se cădea să înlesnească digestia mielului, ouălor sau cozonacului, şi s-a isprăvit în a treia zi a lui florar, după ce de atâta cântat oamenilor li s-a făcut poftă de treburi mai serioase.

1.Cercul competitorilor

În Grecia antică, se ştie, spiritul de competiţie se exercita şi în domeniul artei sunetelor, centre importante fiind Delphi, care adăpostea jocurile pythice, şi Sparta, unde se derulau celebrele carnee. Cu timpul însă aceste întreceri, dominate de sloganul "esenţial e să participi", s-au transformat mai ales la romani în acele lupte ale gladiatorilor în care deviza era "scapă cine poate". Şi în cetăţile eline şi la Colloseum învinşii erau aspru pedepsiţi. Se spune că în urma unui concurs între Apollo şi Marsias, ultimul, pierzând, a fost jupuit de viu. Alţi perdanţi erau aruncaţi direct în groapa cu lei. Nu cred că mai este vremea să ne sacrificăm copiii, elevii, studenţii întru obţinerea laurilor cu orice preţ. Mai ales că la Bacău gropile au pierdut mult din dimensiuni, iar leii noştri sunt din ce în ce mai costelivi. Sute de competitori s-au adunat pentru a-şi exhiba măiestria. Şi chemaţi, şi nechemaţi. Un lucru e cert: într-o epocă în care oferta e infinit mai generoasă decât cererea, învăţământul vocaţional românesc îşi permite luxul de a şcolariza un popor de talente (mai mult sau mai puţin emergente), construind elite ce în peisajul autohton cu greu îşi vor găsi locul meritat. În orice caz, instrumentişti ca Mihai Ritivoiu (pian, Liceul de muzică "George Enescu", Bucureşti, clasa prof. Gabriela Enăşescu), Dorinel Puia (clarinet, Liceul de artă Tg.Mureş, clasa prof. Călin Călugăru) ori Ioan Sorin Păcuraru (percuţie, Lice